Alecu Donici, poet și fabulist român originar din Basarabia

Alecu Donici, cunoscut și sub numele de Alexandru Donici (n. 19 ianuarie 1806, Orhei, Moldova – d. 21 ianuarie 1865, Iași, Principatele Unite Române), a fost un poet și fabulist român originar din Basarabia.

Alecu Donici a fost întâiul născut dintre cei patru fii ai clucerului Dimitrie Donici și ai Elenei, născută Lambrino. În tinerețe a urmat o carieră militară, absolvindu-și studiile la un liceu militar din Sankt Petersburg, împreună cu fratele său Petrache. În anul 1825 a fost numit sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, staționat în sudul Basarabiei. Ulterior, invocând motive familiale, s-a întors în țară, activând mai întâi la Chișinău, apoi la Iași și Piatra Neamț. Potrivit unui document citat de istoricul Mihai Răzvan Ungureanu în Marea arhondologie a boierilor Moldovei, la 1846 Donici ocupa funcția de președinte al Judecătoriei Neamț și avea rangul de agă.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Donici#/media/Fișier:Stamp_1960_Alexandru_Donici.jpg

Debutul său literar a constat în traduceri din Pușkin și Krîlov, fiind menționat încă din 1835 ca traducător în revista moscovită Teleskop. Împreună cu Constantin Negruzzi, a tradus și publicat Satire și alte poetice compuneri de Antioh Cantemir. A mai tălmăcit poemul Țiganii de Pușkin, Torentele și oamenii de Mihail Lermontov, Tunsul de Aleksandr Veltman, precum și alte lucrări ale marilor clasici ai literaturii universale. În anii 1840 și 1842 a publicat două volume de Fabule, cuprinzând atât creații originale, cât și traduceri.

Donici s-a remarcat printr-un fin spirit de observație, folosind alegoria animalelor pentru a satiriza defectele și moravurile societății umane. Printre cele mai cunoscute fabule ale sale se numără Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi câini și altele.

Stabilit la Iași, a ocupat funcții importante în administrația publică, fiind implicat în Epitropia școlilor și activând ca asesor al Curții de Apel și membru al Divanului Obștesc. A susținut inițiativele culturale privind dezvoltarea învățământului, a presei și a teatrului național. A colaborat cu publicații de prestigiu precum Albina Românească, Dacia literară și Propășirea și a întreținut legături strânse cu majoritatea scriitorilor moldoveni ai vremii.

Pe lângă fabule, Alecu Donici a scris poezii și piese de teatru. Opera sa a fost apreciată de personalități precum Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu și Vasile Alecsandri. Mihai Eminescu îl evocă în poemul Epigonii drept „Donici, cuib de-nțelepciune”, considerându-l unul dintre scriitorii care au îmbinat talentul personal cu spiritul poporului.

Alecu Donici a murit la 21 ianuarie / 2 februarie 1865, la Iași (după alte surse, la Piatra Neamț), în Principatele Unite Române.