Ștefan Gh. Ionescu, general al Armatei Române

Ștefan Gh. Ionescu (n. 6 februarie 1881, Chiojdeanca, județul Prahova – d. 1955?) a fost un general al Armatei Române, remarcându-se printr-o carieră militară de excepție și un rol important în organizarea sistemului de apărare al României în perioada interbelică.

Ștefan Gh. Ionescu s-a născut la 6 februarie 1881, în localitatea Chiojdeanca, județul Prahova. A urmat Școala Fiilor de Militari din Iași (1900–1902), apoi Școala Militară de Infanterie și Școala Superioară de Război din București. La 10 mai 1907 a fost avansat la gradul de locotenent.

Sursa foto: AI

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ștefan_Ionescu#/media/Fișier:StefanGhIonescu.jpg

Cunoscător al limbii germane, a fost trimis în anul 1908 la un stagiu de doi ani în Imperiul Austro-Ungar, la Triest, în cadrul Regimentului 97 Infanterie. După avansarea la gradul de căpitan, a fost admis la Școala Superioară de Război (1 septembrie 1911), pe care a absolvit-o în iunie 1913. A participat la campania militară din Bulgaria (iunie–august 1913), iar ulterior a fost numit șef de stat major al Batalionului 3 Vânători din Ploiești. La 1 aprilie 1914 a fost încadrat la Statul Major al Corpului 3 Armată Galați.

În timpul Războiului de Întregire (1916–1918), a fost avansat maior la 1 noiembrie 1916 și numit șef de stat major al Diviziei 13 Infanterie din Ploiești. La 1 septembrie 1917 a fost înaintat, la excepțional, la gradul de locotenent-colonel. Între iulie și octombrie 1918 a fost detașat la Comisariatul General al Basarabiei.

În anul 1919 a preluat conducerea Diviziunii a II-a din Marele Stat Major, cu responsabilități în domeniul operațiilor și al pregătirii de luptă. În 1920, datorită competențelor sale și cunoașterii limbilor franceză și germană, a fost trimis la Versailles, unde a urmat „Cursul de informare al coloneilor și generalilor”. A fost avansat colonel la 1 ianuarie 1921 și a activat ca director de studii și coordonator al Cursului de Tactică a Infanteriei în cadrul Școlii Superioare de Război. În 1922 a fost numit la comanda Grupului 2 Vânători de Munte, iar din 1924 a devenit șef al Secției 3 Instrucție a Marelui Stat Major.

La 23 aprilie 1930 a fost avansat la gradul de general de brigadă, iar din 1 octombrie 1930 a ocupat funcția de comandant al Școlii Superioare de Război. Între noiembrie 1933 și iulie 1934 a fost comandant al Diviziei de Grăniceri București.

Prin Decret Regal, la 16 octombrie 1937 a fost avansat general de divizie, iar la 1 noiembrie 1937 a fost numit șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, funcție pe care a exercitat-o până la 1 februarie 1939. A fost unul dintre principalii organizatori ai sistemului de apărare al României în perioada interbelică, contribuind, alături de generalii Samsonovici și Sichitiu, la elaborarea planurilor de apărare strategică (1936–1938). În 1938 a publicat lucrarea Considerațiuni asupra Regulamentului întrebuințării tactice a marilor unități. A coordonat, de asemenea, modernizarea liniei fortificate Focșani–Nămoloasa–Galați.

La cerere, în februarie 1939 a părăsit Marele Stat Major, preluând comanda Corpului de Armată Iași, iar ulterior și a Armatei a 3-a. În februarie 1940 a revenit la Marele Stat Major ca subșef, fiind trecut în rezervă în septembrie 1940. În decembrie 1941 a fost numit prefect al județului Roman. La 11 mai 1945 a fost înaintat la gradul de general de corp de armată.

A fost arestat în anul 1953, fiind eliberat în 1955.

De-a lungul carierei sale, generalul Ștefan Gh. Ionescu a fost decorat cu numeroase distincții, printre care:

• Medalia jubiliară „Carol I”
• Medalia jubiliară „Franz Josef”
• Medalia „Avântul Țării”
• Crucea Comemorativă a Războiului 1916–1918
• Medalia „Victoria Marelui Război pentru Civilizație”
• Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu
• Ordinul „Steaua României”, clasa a V-a, cavaler
• Ordinul „Coroana României”, clasa a IV-a, cu panglică de virtute militară
• Ordinul „Steaua României” la pace
• Ordinul „Coroana României”, în grad de comandor.