Bonifaciu Florescu, publicist, traducător și critic literar

Bonifaciu Florescu (n. 17 mai 1848, Budapesta – d. 18 decembrie 1899, București) a fost un publicist, traducător și critic literar, fiul lui Nicolae Bălcescu.

Bonifaciu Florescu a fost fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu și al Alexandrinei (Luxița) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu. În ciuda faptului că legătura lor era considerată o mezalianță, familia Florescu a ascuns adevărul despre paternitatea copilului, în timp ce familia Bălcescu a recunoscut-o. Luxița Florescu și-a educat fiul cu multă grijă, luându-l în Franța, unde Bonifaciu a fost elev al Liceului Louis-le-Grand din Paris. Ulterior, a urmat Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obținând licența în 1872. S-a întors în România în 1873 și, după un concurs, a fost numit profesor „provizoriu” la catedra de istorie universală de la Facultatea de Litere a Universității din Iași. A fost destituit din funcție de ministrul Titu Maiorescu în 1874, iar apoi a predat istorie și limba franceză la Liceul „Sfântul Sava” din București, la Gimnaziul „Mihai Viteazul”, la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu și la Seminarul Nifon Mitropolitul.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bonifaciu_Florescu#/media/Fișier:Bonifaciu_Florescu.jpg

Bonifaciu Florescu a fost autor de manuale, dicționare (1894) și antologii (cum ar fi La Poesie lyrique francaise du X-eme au XX-eme siecle, 1895), și editor al lucrărilor lui Buffon (de exemplu, Discours sur le style, 1884). De asemenea, a scris o istorie a literaturii franceze (Histoire de la litterature francaise jusqu’a Malherbe, 1892), și a fost activ în domeniul jurnalisticii, fiind membru al Partidului Liberal. A avut o relație de prietenie cu Pantazi Ghica și a colaborat la publicațiile acestuia. A fost un critic literar vocal în opoziție cu Junimea și Titu Maiorescu, iar lucrările sale au apărut în numeroase reviste antijunimiste, cum ar fi „Românul”, „Tranzacțiuni literare și științifice”, „Revista contimporană” și „Stindardul”. Împreună cu Alexandru Macedonski, a inițiat editarea revistei „Literatorul”. A fondat publicațiile „Portofoliul român” și „Duminica” (alături de I.C. Săvescu) și a condus „Țara literară”. A fost, de asemenea, redactor-șef la „Revista albastră” și „Biblioteca omului de gust”.

Florescu a scris mult despre istoria și literatura popoarelor, despre Revoluția franceză și despre istoria în cântecele populare. A susținut rubrici precum „Revista politică” și „Revista științelor” și a publicat lucrări precum Curs facultativ de istorie modernă critică (1875) și Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri (1883). În Literatorul a publicat un ciclu de Studii literare (1892-1893), care au fost adunate în două volume. Aceste lucrări, deși didactice și uneori greoaie, dovedesc o bună cunoaștere a culturii antice și critice ale literaturii vremii, condamnând naturalismul și parnasianismul pentru „anularea mișcării ideii” și promovând idealul clasic.

Florescu a folosit teoretizări din Buffon și a discutat despre apropierea dintre pictură și poezie, subliniind importanța decorului în romantism, parnasianism și simbolism. Totuși, analiza sa literară rămâne, adesea, sub influența unei dogme clasiciste, ignorând inovațiile literare ale epocii, cum ar fi lucrările lui Nerval sau Baudelaire. În literatura română, prefera scriitorii pe care cercul „Literatorului” îi considera înaintași, cum ar fi Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu și Dimitrie Bolintineanu, în timp ce critica lucrările lui Mihai Eminescu și Ion Slavici.

În răspuns la atacurile lui Florescu, Eminescu a scris o Epistolă deschisă către Bonifaciu, în care îl numea „homunculus”, iar această epistolă a rămas nepublicată în timpul vieții poetului, conținând germenii ideilor din Scrisoarea II.

Bonifaciu Florescu a scris versuri în limba română (Ritmuri și rime, 1892) și în franceză (Quelques vers. Au profit des blessés, 1877). Deși poeziile sale au fost adesea considerate forțate, ele au contribuit la consolidarea formelor fixe de versificare. A fost, totodată, un traducător pasionat al literaturii franceze și a popularizat autori ca Voltaire, Molière, Alfred de Musset, Edgar Allan Poe și mulți alții. Printre traducerile sale se numără și prima traducere în limba română a volumului Nevrozele de Maurice Rollinat, dar și Faptele în cazul domnului Valdemar de Edgar Allan Poe.

Lucrări publicate

• Etiam contra omnes (2 volume), București, 1875
• Cursu facultativu de istorie modernă critică, București, 1875
• O sută de adevăruri, București, 1875
• Răpirea Bucovinei (coautor Vasile Maniu), București, 1975
• Quelques vers. Au profit des blessés, București, 1877
• Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, București, 1883
• Ritmuri și rime, București, 1892
• Studii literare (I-II), București, 1892-1893
• Aquarele și poezii în proză, București, 1894

Traduceri

• Catulle Mendès, Sanguine, București, 1889.