Ilie Purcaru, publicist, poet și gazetar român

Ilie Purcaru, (n. 5 noiembrie 1933, Râmnicu Vâlcea – d. 10 octombrie 2008), a fost un publicist, poet și gazetar român.

Ilie Purcaru s-a născut la Râmnicu Vâlcea, în familia profesorilor Ioan și Aurora Purcaru (n. Năchiescu). Tatăl provenea din Craiova, iar mama din Târgu Cărbunești. A urmat studiile primare între anii 1940–1944, apoi Liceul „Frații Buzești” din Craiova (1944–1950) și, ulterior, Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București (1950–1951).

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Purcaru#/media/Fișier:Ilie_Purcaru_circa_1980.png

După absolvire, a lucrat ca redactor la publicațiile Scînteia (1951–1958), Contemporanul (1960–1961) și Luceafărul (1962–1964). În 1964 a fost decorat cu Ordinul Muncii clasa a III-a, pentru merite deosebite în activitatea publicistică.

Tot în 1964 s-a mutat la Craiova, unde a reînființat revista Ramuri, una dintre cele mai importante publicații culturale interbelice, pe care a condus-o până în 1969. În paginile sale au debutat numeroși tineri scriitori români, iar în suplimentul literar „Povestea vorbei”, coordonat de Miron Radu Paraschivescu, a fost publicat și Dicționarul de filosofie românească.

A fost redactor-șef adjunct la mai multe ziare, printre care Înainte (Craiova), Scînteia tineretului și Tribuna României, iar după 1974 a lucrat la revistele Argeș, Flacăra, Fapta, Națiunea, România Internațională, România Magazin și Regăsirea.

După 1989, a crezut în renașterea culturală a României, dar s-a declarat dezamăgit de direcția evoluției țării și s-a retras treptat din viața publică. A murit în octombrie 2008.

Ilie Purcaru a debutat ca jurnalist în 1949, în revista Caiet literar din Craiova. A publicat volume de reportaje și eseuri precum Zile fierbinți (1955), Ev nou în Țara Banilor (1961), Harpe și ape (1962) și Paralaxe la „Miorița” (1978). Ulterior, a abordat teme intelectuale și culturale în volume ca Colocvii. Artistul și opera sa (1964), Poezie și politică (1972) sau România – convergențe la universal (1975).

Ca poet, a semnat volumele Bunica Beps (1974), Geografii rebele (1984) și Mauzoleul Bunicii Beps (1999). A fost distins cu Premiul C.C. al U.T.C. (1967), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1975) și Premiul Asociației Scriitorilor din Craiova (1980).

În anii ’50, Ilie Purcaru a fost un susținător fervent al regimului comunist, dar începând cu sfârșitul deceniului al șaptelea s-a apropiat de curentul protocronist și de o viziune naționalistă asupra culturii. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006) îl menționează printre „exponenții protocronismului”, alături de Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu.

Până la sfârșitul vieții, a rămas fidel regimului comunist, semnând, în 1986, un text elogios dedicat Elenei Ceaușescu, descrisă drept „femeia care, alături de bărbatul de la cârma țării, poartă pe umeri sarcini și răspunderi copleșitoare, cu o dăruire neegalată”.

Distincții

• Ordinul Muncii clasa a III-a (1964);
• Ordinul „Meritul Cultural” clasa a V-a (1967).

Lucrări selectate

• Zile fierbinți (1955)
• Ev nou în Țara Banilor (1961)
• Harpe și ape. Album dunărean (1962)
• Colocvii. Artistul și opera sa (1964)
• Escale spre noi înșine (1966)
• Focuri în junglă (1967)
• Poezie și politică (1972)
• România – convergențe la universal (1975)
• Paralaxe la „Miorița” (1978)
• Țara Loviștei – oameni și locuri (1980)
• Geografii rebele (1984)
• Mauzoleul Bunicii Beps (1999)
• Eu și Dunărea (2003).