Alexandru Protopopescu, poet și critic literar român

Alexandru Protopopescu (30 august 1942, Fălticeni – 17 octombrie 1994, București) a fost poet și critic literar român, o personalitate complexă și contradictorie, care a oscilat între creația lirică și critica de specialitate.

Născut la Fălticeni, provenea dintr-o familie de intelectuali – tatăl său, Dan Protopopescu, era profesor de limba română, iar mama sa se numea Matilda (n. Procopie). A absolvit liceul în 1960 (după unele surse la Fălticeni, după altele la Târgu Ocna), apoi a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1960–1965).

Sursa foto: AI

După terminarea studiilor a fost asistent la Institutul Pedagogic din Constanța (1965–1967), apoi redactor la revista Tomis (1967–1974), unde între 1968 și 1972 a ținut cronica literară și a publicat dialoguri critice cu Cornel Regman, ulterior incluse în volumul Colocvial (1976). În 1978 și-a publicat teza de doctorat, Romanul psihologic românesc, considerată una dintre lucrările de referință în critica literară postbelică.

Îndepărtat în 1974 din redacția revistei Tomis de autoritățile locale, a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca Județeană Constanța și ulterior ca profesor de liceu. Criticul Alex. Ștefănescu îl descria drept un intelectual de o mare inteligență, dar imatur, capricios și fragil în fața vieții. Depresia și abuzul de alcool i-au grăbit sfârșitul, stingându-se la 52 de ani.

A debutat în 1963 în revista Iașul literar și a publicat primul volum de versuri, Exil imaginar (1968), primit cu opinii divergente: Mircea Iorgulescu îl considera „prozaic reflexiv”, în timp ce Alex. Ștefănescu vedea în el un poet contradictoriu, capabil să alterneze registrul popular și cel academic, gravitatea și ironia, simplitatea și sofisticarea.

Totuși, după debut, s-a orientat mai ales spre critica literară. A publicat două volume importante: Volumul și esența (1972) și Romanul psihologic românesc (1978). Ultima lucrare rămâne un reper în analiza romanului românesc modern.

Stilul său critic era imprevizibil, oscilând între seriozitate și teribilism, ceea ce l-a făcut să fie perceput atât ca „răsfățat al scrisului”, cât și ca un spirit contestatar.

Opera

• Exil imaginar, poezii, EPL, București, 1968
• Volumul și esența, critică literară, București, 1972
• Romanul psihologic românesc, Ed. Eminescu, București, 1978 (ed. II, 2000; ed. III, 2002)
• Un mileniu de copilărie, ediție îngrijită de Vasile Andru, Pitești, 2000.