Constantin Salcia, poet, membru al Societății Scriitorilor Români

Constantin Salcia (pseudonimul lui Constantin Grassu) s-a născut la 28 august 1910, în comuna Salcia, județul Teleorman, într-o familie de țărani – Gheorghe Grassu și Stanca. A urmat liceul la Turnu Măgurele, iar apoi studii de drept, pe care le-a întrerupt după doi ani. A lucrat ca funcționar.

A debutat în 1933 în revista Adevărul literar și artistic și a colaborat ulterior cu numeroase publicații: Cuvântul liber, Familia, Vremea, Convorbiri literare, Revista Fundațiilor Regale, Universul literar, Curentul literar, Pământul (Călărași).

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/poetry-literature-candle-pen-table-7509085

Debutul editorial a avut loc în 1935, cu volumul Năvodar de stele. Au urmat:

• Logodna apelor (1939)
• Drumuri spre legendă (1947)
• Liniștea furtunii (1968)
• Ora târzie (1972)
• Poeme intime (1980)
• Izvoare subterane (1984)

În manuscris au rămas volumul de proză Oameni și destine și romanul Văpăi.

Întreaga sa operă se înscrie în tradiționalismul echilibrat, inspirat de modelele clasice românești. Poezia valorifică teme și motive rurale, într-un limbaj simplu, ferit de experimentele novatoare ale epocii.

Volumul Năvodar de stele (1935) reunește pasteluri nostalgice dedicate peisajului natal dunărean, evocând satul, viața țărănească și atmosfera copilăriei („somnul de metal al satului”, „plugul tatii rupt”, „chipul mamii” ca icoană venerată). Tonul este elegiac, cu accente romantice și ecouri simboliste.

Textele publicate în 1934 în revista Cuvântul liber, dar nereluate în volum, transferau aceeași confesiune sentimentală într-un decor urban, exprimând solidaritatea cu lumea săracă și marginalizată.

Volumele următoare (Logodna apelor, 1939; Drumuri spre legendă, 1947) continuă lirismul rustic și evocările elegiace, având ca teme „moșii țărani”, „trecutul sărac”, ruina casei părintești. Poezia erotică, prezentă constant până în Poeme intime (1980), are sonuri de romanță și imagini romantice, adesea convenționale, păstrând un ton melancolic până în senectute (Ora târzie, 1972).

Referințe critice

• D. Micu, în Gazeta literară, nr. 36, 1968
• Al. Raicu, în România literară, nr. 5, 1973 și nr. 36, 1980
• N. Prelipceanu, în Tribuna, nr. 38, 1973.