1870 – Publicarea poemului „Epigonii” de Mihai Eminescu

La 15 august 1870, revista Convorbiri Literare a publicat pentru prima dată poezia „Epigonii”, scrisă de Mihai Eminescu la vârsta de 20 de ani, în perioada vieneză a formării sale literare. Textul este considerat o veritabilă artă poetică și totodată un manifest literar al tânărului poet.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu#/media/Fișier:Eminescu.jpg

Titlul provine din grecescul epígonos („urmaș”), termen care desemnează descendenții nevrednici ai unor înaintași iluștri. Ideea centrală a fost inspirată din literatura germană, mai ales din romanul Die Epigonen de Karl Immermann.

Poemul este alcătuit din 19 strofe, dispuse în două părți aflate în antiteză:

• Prima parte elogiază scriitorii români de seamă ai secolelor anterioare, mulți dintre ei cunoscuți de Eminescu din Lepturariul profesorului Aron Pumnul. Sunt evocate figuri ca Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Hrisoverghi, George Barițiu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri și alții. Toți acești autori sunt prezentați ca întemeietori ai literaturii naționale și ca spirite creatoare autentice.
• Partea a doua contrastează această imagine luminoasă cu o viziune sumbră asupra scriitorilor contemporani lui Eminescu, caracterizați prin superficialitate, lipsă de inspirație și imitație sterilă. Poetul se plasează astfel într-o poziție critică față de prezent, comparându-l cu măreția trecutului.

Prin tematică și construcție, „Epigonii” este considerată una dintre primele poezii de amploare în care se conturează programul estetic al lui Eminescu. Ea marchează delimitarea dintre generația pașoptistă, căreia poetul îi recunoaște meritele, și generația sa, pe care o percepe ca lipsită de autenticitate.

Astfel, poezia devine o reflecție asupra rolului literaturii, asupra raportului dintre trecut și prezent și asupra crizei de valori din cultura timpului.