Aurel Lazăr, avocat român

Aurel Lazăr, (n. 5/17 august 1872, Oradea – d. 18 noiembrie 1930), a fost un avocat român, membru marcant al Partidului Național Român și participant activ la Marea Unire. A fost membru al Marelui Sfat Național Român din Transilvania, al Consiliului Dirigent și a condus Resortul Justiției. Deputat de Bihor și vicepreședinte al Camerei Deputaților, a fost, de asemenea, unul dintre fondatorii Uniunii Avocaților din România, președinte al PNȚ Bihor și primar al municipiului Oradea.

Utilizarea acestei imagini poate fi asociată cu licența Atribuire-NeComercial 3.0 Ne-adaptată (CC-BY-NC 3.0).

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:Aurel_Lazar.jpg?uselang=ro#Licențiere

Strămoșii lui Aurel Lazăr proveneau din Transilvania și s-au stabilit în Crișana, în localitatea Săldăbagiu de Barcău (jud. Bihor). Unul dintre aceștia, Ioan Lazăr, menționat în secolul al XVIII-lea, era un gospodar înstărit și epitrop al bisericii ortodoxe din sat. El a susținut construirea unei noi biserici din piatră în locul celei vechi din lemn.

Ioan Lazăr a avut patru fii, dintre care Ștefan (d. 1848), preot greco-catolic și prepozit în dieceza din Oradea, a fost tatăl lui Teodor Lazăr și bunicul lui Aurel.

Aurel Lazăr s-a născut la Oradea, fiind fiul lui Teodor Lazăr și al Iulianei (n. Papp). Avea o soră, Cornelia (căs. Kiss). În 1897 s-a căsătorit cu Valeria Fejer, fiica avocatului Gheorghe Fejer din Ineu (jud. Arad). Au avut un fiu, Liviu Lazăr, devenit avocat și profesor la Academia de Drept din Oradea (mutată ulterior la Cluj). De menționat și faptul că bunica maternă a lui Aurel, Silvia, era sora soției lui Iosif Vulcan.

A urmat liceul Premonstratens din Oradea, absolvit în 1890, apoi Academia Regală de Drept din același oraș. A beneficiat de burse din partea fundațiilor Elena, Birta, Ghiba și Gojdu. În anul IV s-a transferat la Facultatea de Drept din Budapesta, unde a obținut titlul de doctor în drept în ianuarie 1896. În 1897 a fost admis în barou și și-a deschis propriul birou de avocatură la Oradea, împreună cu asociatul său, Vasile Bledea.

Încă din timpul studenției, Aurel Lazăr s-a implicat activ în mișcările naționale românești, susținând cauza românilor din Transilvania. A fost semnatar al unor manifeste ale studenților români, în contextul Procesului Memorandiștilor, și a participat la acțiuni de susținere a acestora.

A fost o prezență activă în viața culturală a românilor din Bihor, sprijinind tinerii studenți și implicându-se în fondarea Institutului de credit „Bihoreana” (1897). A apărat în instanță numeroși intelectuali și jurnaliști români acuzați de autoritățile austro-ungare, printre care Emanuil Măglașiu, Ioan Russu-Șirianu, Sever Bocu și Roman Ciorogariu. A susținut și țăranii bihoreni și sătmăreni în procesele lor împotriva autorităților.

Pe plan politic, a devenit membru al Partidului Național Român în 1901 și a fost ales în Comitetul Executiv. A candidat de mai multe ori la Parlamentul de la Budapesta, fără succes. A condus filiala bihoreană a ASTREI, reorganizată după război.

În timpul războiului a fost persecutat de autoritățile austro-ungare, refuzând să semneze angajamente de fidelitate. A redactat, din poziția sa în Sinodul din Arad, proteste împotriva politicii culturale maghiare care afecta autonomia școlilor și bisericilor românești.

La 12 octombrie 1918 a organizat și găzduit la Oradea ședința Comitetului Executiv al PNR, în cadrul căreia s-a redactat Declarația de Independență a românilor din Transilvania. Aurel Lazăr a contribuit direct la redactarea acesteia. Ulterior, a fost unul dintre cei 12 membri fondatori ai Consiliului Național Român Central, alături de social-democrați.

La 3 noiembrie 1918 a înființat Consiliul Național Român din Oradea și Bihor, pe care l-a condus până la Unire. La 1 Decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind ales membru al Marelui Sfat Național și al Consiliului Dirigent, unde a condus Resortul de Justiție. A demisionat din Consiliu în 1919, din cauza divergențelor cu Ioan Suciu.

Activitatea politică după Unire

A fost delegat să preia administrația publică în Oradea și Bihor. A reorganizat filiala locală a PNR și a fost ales deputat de Bihor în Parlamentul României Mari (1919, 1920, 1922). A fost membru fondator și vicepreședinte al Uniunii Avocaților din România (1922), fondator al Reuniunii Meseriașilor din Oradea (1923).

În 1925 a aderat la grupul reformist din PNR, dar a acceptat fuziunea cu Partidul Țărănesc, devenind președinte al PNȚ Bihor. A obținut un nou mandat de deputat în 1927 și a fost vicepreședinte al Camerei Deputaților în legislaturile 1928–1930.

Finalul vieții și moartea

Grav bolnav, Aurel Lazăr s-a retras treptat din viața politică națională. La 7 iunie 1930 a fost ales primar al Oradiei, dar starea de sănătate nu i-a permis să-și exercite îndelung mandatul. A decedat la 18 noiembrie 1930, la vârsta de 58 de ani.

Distincții

În anul 1928 a fost decorat cu Ordinul „Steaua României”, în grad de Mare Ofițer.

Bibliografie

• Teodor Neș – Oameni din Bihor (1848–1918), Tipografia Diecezană, Oradea, 1937
• Ion Zainea – Aurel Lazăr (1872–1930). Viața și activitatea, Presa Universitară Clujeană, 1999
• Ion Zainea – Aurel Lazăr (1872–1930), un exemplu de civism, în Aurel Lazăr și epoca sa, Editura Muzeului Țării Crișurilor, 2007

Bibliografie recomandată

• Ion Zainea – Aurel Lazăr în documente, Editura Universității din Oradea, 2000.

Sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Aurel_Lazăr