Alice Voinescu, eseistă, scriitoare, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română

Alice Voinescu (născută Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – † 4 iunie 1961, București) a fost o intelectuală remarcabilă a României interbelice și postbelice: eseistă, scriitoare, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare. A intrat în istorie ca prima femeie din România care a obținut un doctorat în filosofie, titlu acordat de Sorbona, în 1913. Teza ei, publicată la Paris, analiza școala neo-kantiană de la Marburg.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alice_Voinescu#/media/Fișier:Alice_Voinescu.jpg

A fost inițiatoarea Catedrei de estetică și istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București și a publicat importante lucrări în domeniul filosofiei, esteticii și teatrului. După moarte, i-a fost editat un amplu jurnal, care oferă o perspectivă valoroasă asupra vieții culturale românești din perioada interbelică și comunistă.

Alice Voinescu s-a născut într-o familie de intelectuali: tatăl, Sterie Steriadi, era avocat cu doctorat la Paris, iar mama, Massinca Poenaru, era descendentă a lui Petrache Poenaru. De mică a fost educată riguros: la cinci ani citea în română și germană, iar la șase învăța franceza. Studiile universitare le-a urmat la Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde i-a avut ca profesori pe Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru (unchiul ei), Pompiliu Eliade și Mihail Dragomirescu.

Sub îndrumarea lui Maiorescu, pleacă la studii în Germania și Franța. A audiat cursuri în Leipzig, Marburg și Paris, lucrând cu nume importante ca Hermann Cohen, Lévy-Bruhl, Brunschvieg și Lalande. În 1913, obține doctoratul la Sorbona cu lucrarea „L’interprétation de la doctrine de Kant par l’École de Marbourg”.

Revine în țară și refuză posturi universitare în SUA și Franța, alegând să se căsătorească, în 1915, cu avocatul Stello Voinescu. În 1922 devine profesor titular la Conservatorul de Artă Dramatică din București, unde înființează catedra de estetică și istoria teatrului. Între 1925 și 1939 participă la decadele de la Pontigny, unde intră în contact cu elitele culturii franceze.

A susținut conferințe culturale și feministe la radio între 1932–1942 și a colaborat la proiecte precum Istoria Filosofiei Moderne. Pasionată de teatru, a analizat dramaturgi moderni precum Pirandello, Shaw, Wedekind și Claudel și a predat dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă și teatrul elisabetan.

În 1940 condamnă public asasinarea lui Nicolae Iorga de către legionari. În 1948 este pensionată forțat. În 1951, regimul comunist o arestează și petrece un an și șapte luni în închisoare (Jilava și Ghencea), apoi este exilată în comuna Costești, lângă Târgu Frumos, până în 1954. Trăiește în condiții dificile, susținută de prieteni și de oameni de cultură. În acea perioadă îi sunt distruse manuscrise, printre care un studiu despre Eschil.

Eliberarea sa s-a datorat intervențiilor unor intelectuali precum Tudor Vianu, Perpessicius, Florica Muzicescu, Mihail Jora, Camil Petrescu și Vasile Voiculescu. După eliberare, trăiește modest, din traduceri literare (Kleist, Thomas Mann), dar continuă să sprijine tineri discipoli și să fie o prezență influentă în cercurile culturale.

Alice Voinescu s-a stins din viață în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. A fost o figură marcantă a umanismului românesc, un model de cultură, demnitate și rezistență intelectuală. Alexandru Paleologu a considerat-o „cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o”.