1908 – Înființarea Societății Scriitorilor Români

Ideea fondării unei organizații profesionale dedicate scriitorilor români a prins contur la 28 aprilie / 10 mai 1908, într-o adunare care a reunit atât autori din București, cât și din provincie. Această inițiativă s-a concretizat în mod oficial la 2 septembrie 1909, când 47 de scriitori au participat la prima adunare generală ce a pus în funcțiune Societatea Scriitorilor Români (S.S.R.). Recunoașterea sa juridică, ca persoană morală, a fost obținută pe 23 martie 1912.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cincinat_Pavelescu#/media/Fișier:Cincinat_Pavelescu.jpg

Primul președinte al societății a fost Cincinat Pavelescu, urmat, în timp, de alte figuri marcante ale culturii române, printre care Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Mihail Dragomirescu, Liviu Rebreanu și Niculae I. Herescu. Ultimul președinte al S.S.R. a fost Victor Eftimiu, care a condus instituția până în 1949.

SSR a fost succesoarea unei serii de încercări mai vechi de organizare a scriitorilor români, unele datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Printre acestea se numără Asociația Literară Română (1848) și Societatea Literară Română (1866), ultima transformându-se în timp în actuala Academie Română.

În perioada interbelică, SSR a cunoscut o etapă de maximă activitate și relevanță culturală, în special în anii 1926–1932, sub conducerea lui Liviu Rebreanu, ales președinte în șapte mandate succesive. În timpul Primului Război Mondial, societatea și-a continuat activitatea în refugiu la Iași.

După 1944, sub presiunea regimului comunist, organizația a trecut prin epurări și restructurări. În martie 1949, în urma fuziunii cu Societatea Autorilor Dramatici, a luat ființă Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română, devenită Uniunea Scriitorilor din România (U.S.R.) după 1990, instituție care funcționează și astăzi ca principala structură de reprezentare a scriitorilor români.