Hurmuz Aznavorian, avocat armean, autor de studii juridice, publicist și conferențiar

Hurmuz Aznavorian (26 martie 1888 la Trebizonda/Trabzon, Turcia – 5 aprilie 1961, închisoarea Botoșani) a fost un avocat armean, rudă a lui Charles Aznavour, autor de studii juridice, publicist și conferențiar.
S-a născut pe 26 martie 1888 la Trebizonda (astăzi Trabzon), un oraș din nord-estul Turciei, situat pe malul Mării Negre. La vârsta de nici 10 ani, familia sa a fost nevoită să se refugieze la Constanța din cauza persecuțiilor împotriva armenilor sub regimul sultanului Abdulhamid al II-lea, persecuții care au culminat cu genocidul armenilor în 1915.

Sursa foto: AI

A crescut într-o familie numeroasă, având cinci frați. După moartea tatălui său în 1902, Hurmuz a început să își câștige existența dând meditații copiilor și colegilor mai înstăriți. În România, țara sa adoptivă, a urmat școala primară și gimnaziul la „Mircea cel Bătrân” din Constanța, apoi s-a mutat la București, unde a studiat la Colegiul „Sf. Sava”, avându-l ca profesor pe scriitorul Ion Adam. A absolvit liceul în 1910, iar în 1913 a obținut licența în Drept la Universitatea din București.
În perioada 1913, Hurmuz Aznavorian a întrerupt studiile pentru a participa la războiul balcanic, fiind mobilizat la regimentul 21 de Infanterie din București, iar ulterior transferat la regimentul 34 din Constanța. A luat parte la luptele de la Balcic, ca ofițer de rezervă. După războiul Balcanic, a plecat la Paris pentru a-și obține doctoratul în Drept, dar și pentru a studia filosofia cu Henri Bergson și sociologia cu Émile Durkheim la Sorbona.

În perioada de neutralitate a României (1914-1916), Aznavorian a militat activ pentru intrarea României în război de partea Antantei, publicând articole în ziarul „Viitorul” și încurajând studenții români din Franța să se întoarcă acasă pentru a lupta în armata română. După intrarea României în război în 1916, s-a întors în țară, fiind mobilizat la unitatea cu care luptase în 1913. A participat la luptele de pe frontul Neajlov-Argeș, dar a fost capturat de armata germană la Turtucaia și închis în lagărul de la Haskovo, Bulgaria, timp de doi ani.

Frații săi, Garabet și Karekin, au murit în luptă la Mărășești, fiind îngropați la Socola, iar în 1926 rămășițele lor au fost repatriate și reînhumate la Brăila.
După eliberarea din lagăr, Hurmuz Aznavorian s-a întors la Paris în august 1918, unde a susținut examenele de doctorat în Drept. În 1919, a fost remarcat de profesorul Eftimie Antonescu, care l-a numit secretar al delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. A redactat rapoarte despre ocupația germană în România, a identificat cimitirele soldaților români și a fost trimis în Dalmația și Fiume pentru a analiza situația locală după conflictul italo-iugoslav.
În 1920, Hurmuz Aznavorian a obținut titlul de doctor în Drept la Universitatea din Paris și s-a întors în România. În 1921 a devenit secretar în cabinetul avocatului Nicolae Al. Papadat și a început să colaboreze la diverse reviste de specialitate, inclusiv la „Pandectele Române”. Ulterior, a început să practice avocatura, pledând în cauze importante, precum cele ale Păltineanu-Lăzărescu și Gaetan, care l-au consacrat în domeniu.

În 1922, s-a căsătorit cu Victoria Seni din Constanța și au avut o fiică, Rodica Renee, în 1925.
La îndemnul lui I.G. Duca, Aznavorian s-a implicat în politică, devenind membru al grupării „Păreri libere” și al Partidului Liberal. A fost ales deputat din partea Partidului Național Liberal în 1933 și a activat în Parlament până în 1937, contribuind semnificativ la viața legislativă. A fost unul dintre juriștii care au redactat noul Cod Penal, susținându-l în Parlament în 1937 alături de profesorul Vintilă Dongoroz.

Deși a fost propus pentru un post de ministru adjunct la Justiție, Hurmuz Aznavorian a refuzat oferta, considerând că nu este moral ca un om născut în afacerea țării să ajungă în conducerea acesteia. În 1937, după instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, s-a retras din viața politică.
În perioada comunistă, Hurmuz Aznavorian a continuat să practice avocatura până în 1947, când a fost exclus din Barou pentru implicarea sa în procesul miniștrilor antoneșcieni. În 1952, a fost arestat și trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar după ispășirea pedepsei a fost exilat în Bucovina. În 1957, a fost din nou arestat și acuzat de „uneltire contra ordinii sociale”. În urma unui proces injust, a fost condamnat la 25 de ani de temniță grea și 10 ani de degradare civică.

Hurmuz Aznavorian a murit pe 5 aprilie 1961, în Penitenciarul Botoșani, fiind înmormântat într-o groapă comună. După 38 de ani, în 1996, sentința sa a fost anulată de Curtea Supremă de Justiție, iar toți inculpații au fost achitați.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Hurmuz_Aznavorian