Alexandru Duiliu Zamfirescu, diplomat, prozator și traducător român

Alexandru Duiliu Zamfirescu, pe numele său complet Alexandru-Antonio-Lascar-Cesare Zamfirescu, (n. 18 martie 1892, Roma, Italia – d. 24 februarie 1968, București) a fost un diplomat, prozator și traducător român.
Alexandru Duiliu Zamfirescu s-a născut pe 18 martie 1892 la Roma, fiind fiul diplomatului și prozatorului român Duiliu Zamfirescu și al soției sale, Henriqueta Allievi. Tatăl său era secretar II al Legației României la Roma în acea perioadă. Alexandru a urmat școala primară și o parte din liceu în Italia, iar apoi a absolvit Liceul „Janson de Sailly” din Paris în 1909, ca șef de promoție cu „Prix d’excellence”. A continuat studiile universitare la Paris, obținând licența în literatură la Sorbona în 1912 și licența în drept în 1913, urmate de absolvirea École de Sciences Politiques în 1914.

Sursa foto: AI
Din 1915, a început o carieră diplomatică în cadrul Ministerului de Externe al României, fiind atașat la diverse ambasade. În timpul Primului Război Mondial, a luptat pe front ca sublocotenent de artilerie. După război, a fost trimis în misiuni diplomatice în diverse țări, inclusiv Roma (1919-1922), Berlin (1922-1925), Haga (1929) și, la sfârșitul anului 1933, a fost numit ministru plenipotențiar la Rio de Janeiro (1934-1935). A fost chemat să revină în Europa din cauza tensiunilor politice și a îndeplinit funcții diplomatice la Lisabona, Varșovia, Roma și Copenhaga, până în 1940. După abdicarea regelui Carol al II-lea și în contextul schimbărilor politice din țară, a fost pensionat din Ministerul de Externe și marginalizat în perioada postbelică.

În 1957, a fost reactivat pentru a ajuta la reluarea relațiilor diplomatice între România și Brazilia, însă eforturile sale nu au avut un impact semnificativ. Deși era considerat un om mândru și distins de cei din înalta societate a Bucureștiului, cei apropiați afirmau că era un om generos și prietenos, dar nu suporta impostura.

Alexandru Duiliu Zamfirescu a murit pe 24 februarie 1968 la București și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.
Deși preocupările literare ale lui Zamfirescu au început din tinerețe, a început să publice relativ târziu. A scris impresii de călătorie ( Pe căi de Miazăzi, 1947) și proză cu accente memorialistice, inspirată din experiențele sale diplomatice: Fără frac și joben (1952), Perfecții diplomați (1962), Domnul Daltaban de Seraschier (1965) și Macumba carioca (1967). A fost un bun cunoscător al limbilor franceză și spaniolă, iar în calitate de traducător, a tradus în limba română lucrări ale autorilor Jorge Amado și Francisco Javira, precum și în limba franceză două lucrări ale lui Mihail Sadoveanu: Baltagul (1955) și Viața lui Ștefan cel Mare (1957).

Scrieri

• Pe căi de Miazăzi, București, 1947
• Fără frac și joben, nuvele, București, 1952
• Perfecții diplomați, București, 1962
• Domnul Daltaban de Seraschier, roman, București, 1965
• Macumba carioca, povestiri, București, 1967

Traduceri

• Mihail Sadoveanu, Le Hachereau (Baltagul), București, 1955
• Mihail Sadoveanu, Vie d’Etienne le Grand (Viața lui Ștefan cel Mare), București, 1957.