Ben Corlaciu, scriitor și publicist

Ben Corlaciu, (Benedict Corlaciu; 6 martie 1924 – 15 iunie 1981), a fost o voce distinctă a generației literare marcate de război, impunându-se mai întâi în poezie și apoi în proză. Prin lirismul său boem, nonconformismul și atitudinea de frondă, a fost adesea comparat cu un alt scriitor gălățean, poetul Constant Tonegaru. Cei doi au colaborat după 1945 la reviste precum Universul literar, Viața socială, Fapta și Democrația, publicații care ofereau un refugiu pentru scriitorii ce doreau să se exprime liber.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ben_Corlaciu#/media/Fi%C8%99ier:Ben_Corlaciu.01.jpg

Încă din perioada studenției, Corlaciu s-a alăturat grupării literare antifasciste Albatros, unde s-a aflat alături de nume importante ale literaturii române, precum Geo Dumitrescu și Dinu Pillat. În anii războiului, a frecventat cenaclul condus de Eugen Lovinescu.

Poezia sa cultivă suferința și revolta socială, exprimând agresivitate și furie, însă, odată cu trecerea timpului, stilul său evoluează spre un registru romantic, cu un limbaj bogat în imagini metaforice. În proză, maturitatea artistică a lui Corlaciu se remarcă în romanul realist Cazul doctor Udrea, dedicat intelectualității interbelice.

În 1975, aflându-se la Paris, scriitorul a cerut azil politic și a ales să rămână în Franța. Un an mai târziu, a intrat în atenția presei internaționale după ce a declanșat o grevă a foamei timp de 27 de zile, cerând reîntregirea familiei sale rămase în România. Evenimentul a fost mediatizat în săptămânalul L’Unité, organ al Partidului Socialist Francez, iar cotidianul L’Aurore a publicat o fotografie emoționantă cu familia sa reunită.

Stabilit la Paris, Ben Corlaciu a colaborat la revistele exilului românesc, precum Apoziția, Limite și Vremea. După moartea sa, în Franța a fost publicat volumul său de memorii, Orice speranță va fi pedepsită: mărturia unui scriitor român refugiat la Paris, care oferă o perspectivă asupra vieții literare din România anilor 1950-1970.

Ben Corlaciu și-a început studiile primare și liceale în București, dar acestea au fost întrerupte în timpul războiului. Ulterior, și-a continuat educația la Facultatea de Litere și Filosofie din București, pe care a absolvit-o în 1947.

A fost activ în lumea literară încă din anii ’40, făcând parte din gruparea revistei Albatros și colaborând cu publicații de prestigiu. De-a lungul carierei sale, a ocupat diverse funcții editoriale, fiind corector la Timpul, redactor la Frontul Plugarilor și Flacăra (1949-1951).

În 1954, alături de Geo Dumitrescu, a fost judecat și exclus din Uniunea Scriitorilor, într-o ședință condusă de Mihai Beniuc. A urmat o perioadă dificilă, în care a fost obligat să locuiască într-o râpă de lângă Cimitirul Străulești și să se prezinte periodic la Miliție. Pentru a supraviețui, s-a angajat ca figurant la Teatrul Tineretului din București.

În 1965, a fost reintegrat în Uniunea Scriitorilor și a devenit membru al Partidului Comunist Român. În anii următori, a fost director al Casei Scriitorilor din București (1965-1968) și redactor-șef al Almanahului literar al Uniunii Scriitorilor (1968-1970).

În 1975, aflat în Franța, a cerut azil politic și a rămas în exil. Postum, în 1984, i-a fost publicat volumul de memorii Tout espoir sera puni. Témoignage d’un écrivain roumain réfugié à Paris (Ed. S.O.S., Paris).

Apartenență la organizații literare

• Membru al Societății Scriitorilor Români (1944)
• Membru fondator al Uniunii Scriitorilor din România (1949)

Colaborări la publicații

• În România: Democrația, Facla, Fapta, Revista Fundațiilor Regale, Săptămâna culturală a Capitalei, Timpul, Universul Literar, Viața socială, Victoria
• În exil: Apoziția, Limite, Vremea.

Sursa: https://www.bvau.ro/infoghid/index.php/Ben_Corlaciu