George Fotino, jurist și istoric român

George Fotino (31 iulie 1896, Craiova – 28 iunie 1969, București) a fost un jurist, istoric și membru al Academiei Române, remarcându-se prin activitatea sa științifică, politică și culturală.
Fotino s-a născut în familia lui Gheorghe și Eugenia Fotino, în Craiova, și a urmat școala primară în orașul natal. A continuat studiile liceale la Craiova și la liceul „Sf. Sava” din București. După întreruperea studiilor pentru a lupta în Primul Război Mondial, unde a fost decorat cu „Virtutea Militară” pentru curajul său la Mărășești, și-a finalizat studiile la Universitatea din București și a obținut doctoratul în drept la Paris.
Fotino a fost un specialist în limbile clasice greacă și latină și în dreptul roman. A fost profesor de istorie a dreptului românesc la Universitatea din București și decan al Facultății de Drept. A desfășurat cercetări la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” și s-a consacrat studiului dreptului românesc și al familiei Goleștilor, publicând documente valoroase despre aceștia.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Fotino#/media/Fișier:Logo_of_the_Romanian_Academy.png
În 1940, a inițiat restaurarea reședinței Goleștilor și a pus bazele Muzeului Golești. A fost un admirator al culturii franceze și a tradus lucrări din limba greacă, inclusiv tragedii de Sofocle. Datorită relațiilor sale româno-franceze, a fost decorat cu titlul de Ofițer al Legiunii de Onoare din partea Franței.
Fotino a fost ales membru corespondent al Academiei Române pe 24 mai 1945. A fost un politician activ, membru al Partidului Național Liberal, și a deținut funcția de vicepreședinte al Adunării Deputaților între 1934 și 1937. De asemenea, a fost ministru al cooperației în guvernul generalului Constantin Sănătescu în 1944 și în guvernul Nicolae Rădescu până în 1945.
După instaurarea regimului comunist, Fotino și familia sa au fost persecutați. A fost arestat în octombrie 1948, după ce fiica sa de 5 ani a fost arestată pentru a-l obliga să se predea. A petrecut aproape 9 ani în închisoare, inclusiv la Jilava, Aiud, Sighetu Marmației și alte locații, suferind în timpul detenției. A fost eliberat în 1956.
După eliberare, Fotino și-a reluat activitatea academică, concentrându-se pe analiza politicii externe a României în perioada modernă. A continuat să publice lucrări importante în domeniul istoriei și dreptului românesc.
Printre lucrările sale semnificative se numără „Încercări de vechi drept românesc. Obiceiuri la fixarea hotarelor” (1925), „Contribuţiuni la studiul regimului succesoral în vechiul drept consuetudinar românesc” (1927), „Din vremea renașterii naționale a Ţării Româneşti. Boierii Golești” (1939), „Statele Unite ale Americii şi Principatele Unite” (1964) și „Relaţiile diplomatice ale României cu Statele Unite ale Americii de Nord în anii 1859 – 1918” (1967).

George Fotino a decedat pe 28 iunie 1969 la București. După moartea sa, contribuțiile sale au fost recunoscute, iar în 1990 a fost reinstaurat în Academie, după ce fusese exclus în perioada regimului comunist.

Bibliografie
Lucrările sale au fost studiate și citate de-a lungul decadelor. Printre autorii care au scris despre el se numără Nicolae Balint și Dorina N. Rusu.