George Slăniceanu, general român

Gheorghe Slăniceanu s-a născut la 23 aprilie 1835 în București și a fost un general, șef al Statului Major General și ministru al Războiului. A decedat la 12 ianuarie 1885, la San Remo.

A fost căsătorit cu Elena Horbațki, sora generalului Alexandru Horbațki, care a avut un rol semnificativ în Războiul pentru Independență, fiind ajutor al comandantului Regimentului 2 Artilerie și ulterior director al Arsenalului Armatei.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Sl%C4%83niceanu#/media/Fi%C8%99ier:GheorgheSlaniceanu2.jpg

Slăniceanu a urmat Școala Militară de Ofițeri din București între 1854 și 1856, unde a fost șef de promoție. După absolvire, a avansat în cariera militară, obținând succesiv gradele de sublocotenent (1856), locotenent (1859), căpitan (1862), maior (1864), locotenent-colonel (1867), colonel (1870), general de brigadă (1878) și general de divizie (1882).

De-a lungul carierei sale, a ocupat funcții importante, printre care atașat al Institutului Geografic al Armatei Austriece pentru ridicarea hărții Munteniei în 1856, șef al secției a II-a din Marele Stat Major (1859), comandant al Batalionului 1 Geniu București (1862), comandant al Regimentului 6 și al Regimentului 7 Infanterie (1870-1872), director al Școlii de Infanterie și Cavalerie (1873-1876), șef al Statului Major General al Armatei Române (1877, 1878-1880, 1882-1883) și ministru al Războiului (1876-1877, 1880-1881). De asemenea, a fost inspector al Cavaleriei în 1884.

În calitate de ministru al războiului și șef al Statului Major General, Gheorghe Slăniceanu a avut un rol esențial în pregătirea Armatei României pentru Războiul de Independență, redactând împreună cu generalul Alexandru Cernat Planul de mobilizare, concentrare și acoperire strategică a frontierei de sud. A fost implicat în procesul de reformare a Statului Major General și a comandamentelor Armatei de Operații. În 1877, a făcut parte din delegația română condusă de premierul I. C. Brătianu, care a negociat cu marele duce Nicolae, comandantul trupelor rusești de pe frontul din Balcani. A participat la Consiliul de Război de la Rădenița din 28 august/9 septembrie 1877, unde s-a hotărât executarea asaltului general din 30 august/11 septembrie. A fost activ în luptele de la Rahova, unde a comandat Detașamentul Vid-Isker, și de la Vidin, unde a condus Divizia de Rezervă.

Pentru meritele sale, a fost decorat cu „Steaua României” în grad de mare cavaler, „Virtutea Militară de aur”, „Crucea Trecerii Dunării” și „Apărătorii Independenței”. De asemenea, ca ministru al războiului, a semnat actul proclamării Regatului României la 10/22 mai 1881.

A scris și publicat lucrări importante, printre care „Manualul ostașului milițian” (1870), „Istoria artei războiului de la începutul lumii până în zilele noastre și principiile strategiei moderne cu aplicații la războaiele din 1866 și 1870” (1873), și „Tactica și strategia” (1881).

A murit pe 12 ianuarie 1885, la San Remo.

Sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Sl%C4%83niceanu