Emil Hațieganu, politician și jurist român

Emil Hațieganu, născut la 9 decembrie 1878 în comuna Tritiul de Sus, comitatul Turda, și decedat la 13 mai 1959 în Cluj, a fost fiul unui preot greco-catolic din Valea Someșului și provenea dintr-o familie cu patru frați: Iuliu, Eugen, Simion și Ioan Hațieganu.

A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Cluj în 1901, iar ulterior a obținut titlul de doctor în Drept. A fost un important jurist, având o activitate remarcabilă atât în domeniul juridic, cât și în cel academic și politic.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Ha%C8%9Bieganu#/media/Fi%C8%99ier:Emil_Ha%C8%9Bieganu.jpg

Emil Hațieganu a fost membru de onoare al Academiei Române din 1945 și a fost activ pe plan jurnalistic, fiind fondator și director al revistei „Glasul libertății” (1920-1923), o publicație de orientare națională, destinată să reprezinte interesele poporului român din Transilvania. De asemenea, a fost redactor-șef al „Curierului judiciar” (1919) și al „Tribunei Ardealului” (1912-1918), ambele publicații importante ale vremii.

Cariera sa judiciară a început în diverse localități din Transilvania, lucrând ca judecător la Hida și Ileanda Mare (astăzi în județul Sălaj), apoi la Huedin și Tribunalul din Cluj. În paralel, a fost profesor la Catedra de Procedură Civilă a Universității din Cluj și, între 1943-1944, rector al Universității „Regele Ferdinand” din Sibiu, în perioada de refugiu a instituției.

Hațieganu a fost activ și în viața politică, fiind un lider important al Partidului Național Român din Transilvania și, ulterior, al Partidului Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu. A ocupat diverse funcții de responsabilitate, inclusiv vicepreședinte al Senatului Național Român din Ardeal și președinte al Consiliului Național Român din Cluj în 1918, iar după 1 decembrie 1918 a fost membru al Consiliului Dirigent. De asemenea, a fost implicat în activitatea guvernamentală, ocupând funcția de ministru în diverse guverne, inclusiv în perioada interbelică.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Hațieganu a fost vicepreședinte al „Frontului Românesc” și ministru fără portofoliu în guvernul Petru Groza în 1945, din partea PNȚ. După instaurarea regimului comunist, a fost arestat și anchetat de Securitate, fiind încarcerat la Sighet, dar eliberat în 1955.

A fost recunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul dreptului și al culturii naționale, fiind ales membru de onoare al Academiei Române în 1945, dar această distincție i-a fost retrasă în 1948, odată cu înființarea Academiei Republicii Populare Române. Totuși, în 1990, a fost reabilitat și repus în drepturi ca membru de onoare al Academiei.

Bibliografie:

• Fornade, Dan, Personalități clujene (1800-2007). Dicționar ilustrat, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007, p. 250-251, ISBN 978-973-133-101-0;
• Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române. Dicționar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, București, Ed. Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003, p.375, ISBN 973-27-1051-9.

Sursa: https://www.bjc.ro/wiki/index.php/Ha%C8%9Bieganu%2C_Emil