„Moara cu povești”. Brașovul și comerțul său prin Evul Mediu…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Comerţul este arta de a scoate bani din buzunarul cuiva fără a recurge la violenţă”- Max Amsterdam

Stimaţi cititori și dragi amici, vă invit, din nou, la „moara cu povești”, pentru o altă călătorie în timp, în Brașovul medieval, cam pe timpul când Ștefan al Moldovei „dădea ora exactă” pe la porțile creștinătății. N-o spun eu, a spus-o un papă, Sixtus al IV-lea! Ce-i drept, cu alte cuvinte! Povestea pe care v-o propun azi are o „ancoră” temporală la data de 3 ianuarie1472, atunci când, printr-un privilegiu comercial acordat negustorilor braşoveni de către domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, aceştia primeau libertate comercială deplină şi le era garantată securitatea activităţii lor pe teritoriul ţării de sub oblăduirea domnitorului moldovean. De fapt, documentul era un „semn” pregătitor ori premergător al reconcilierii domnului moldovean cu Matia Corvin, regele Ungariei, după conflictul deschis avut anterior între cei doi și tranșat prin victoria decisivă a lui Ștefan în bătălia de la Baia din 14-15 decembrie 1467, despre care am mai amintit și aici la „Moara cu povești”. Ştefan cel Mare a încheiat şi a desfăcut, la vremea sa, atunci când a găsit de cuviinţă, în folosul ţării sale, numeroase înţelegeri şi alianţe, jucând și pe interesele şi contradicţiile dintre marile puteri vecine. Astăzi știm că, pe când Ştefan urca în scaunul de domnie al Moldovei, ţara sa era în ruină şi oamenii plecați în bejanie, cu sate prădate şi pârjolite, cetăţi ruinate, drumuri de negoţ nesigure, iar la hotare ameninţau independenţa „vecinii” dornici de cuceriri şi pradă uşoară. Tot atunci, Moldova plătea tribut sultanului otoman, iar două dintre cele mai puternice cetăţi, adică Hotin şi Chilia, se aflau în mâinile străinilor. Situaţia era complicată, părea că nimeni nu mai este în stare să preîntâmpine dezastrul total și căderea sub stăpânire străină. Deşi foarte tânăr pe atunci, doar în câţiva ani de la urcarea sa pe tron, Ştefan a izbutit să schimb, în mare măsură, situaţia. Astfel, prin tratate bilaterale, dar și prin privilegii date negustorilor ţării precum şi celor străini, prin solii, iar uneori şi prin forţa armelor, a reuşit să reglementeze relaţiile cu Polonia, să readucă boierimea moldoveană fugară în ţară, să relanseze negoțul şi să revitalizeze căile comerciale care străbăteau Moldova de la nord spre sud şi de la vest spre est şi „retur”. Totodată, aducând în Sfatul domnesc boieri înțelepți și fideli şi protejând târgovețiişi răzeșii (ţărănimea liberă), Ștefan a reuşit să creeze condiţii prielnice pentru prosperarea statului şi prin aceasta să se bucure, pe tot parcursul domniei sale îndelungate, de sprijinul maselor, a clerului şi a marii majorităţi a boierimii. Conştient de faptul că primejdia cea mare vine din partea Imperiului Otoman, Ștefan, domnul Moldovei, a întreprins acţiuni hotărâte în vederea creșterii capacităţii de apărare a ţării sale.

A reorganizat şi reînarmat oastea, efectuându-se în această perioadă masive importuri de arme, fiind reparate şi extinse cetăţile de la Suceava, Neamţ, Hotin, Cetatea Albă, sunt construite altele noi la Chilia, Roman, Orhei, Soroca etc, înzestrându-le pe toate cu tunuri specifice epocii. Firește, cel mai la îndemână loc de achiziționat arme îi era domnului moldovean Brașovul, urmat îndeaproape de Sibiu. Este un fapt cunoscut că, dintre oraşele importante ale Transilvaniei, Braşovul s-a dezvoltat în Evul Mediu, din punct de vedere economic şi social, mai accelerat decât alte orașe ardelenești. În Evul Mediu şi la începutul epocii moderne, Braşovul a ajuns a fi, poate, cel mai important şi cel mai populat oraş comercial al Transilvaniei şi această evoluţie era în directă conexiune cu poziţia sa geografică care îl poziţiona pe unul dintre principalele drumuri comerciale medievale care legau între ele Europa Centrală şi Orientul. Este la fel de cunoscut faptul că, în afară de drumurile comerciale care duceau din Polonia prin Moldova, la Marea Neagră şi în Ţara Românească, mai existau şi drumuri care uneau Polonia cu oraşele ardelenești prin Suceava. Existând încă înainte de întemeierea voievodatului moldovean, ca şi oraşele care s-au dezvoltat pe parcursul lor, două dintre aceste drumuri au fost amintite, la anul 1408, în privilegiul acordat de Alexandru cel Bun şi repetate în cele care au urmat după acesta. Una dintre aceste rute lega Polonia de Braşov, prin Suceava şi avea următorul traseu: Suceava- Fălticeni-Ciumuleşti-pădurile de la Boroaia -Târgu-Neamţ-Tazlău-Târgu Trotuş-Braşov. Alt itinerariu trecea prin Suceava-Bacău-Oneşti-Târgu Trotuş-Oituz-Ghimeş şi ajungea la Braşov. Pe ambele rute, circulau și negustori poloni şi germani, aducând în Transilvania vite, piei crude sau tăbăcite, postavuri şi ducând în schimb, pe lângă alte multe produse ale breslelor săseşti brașovene, şi arme de toate felurile.pentru că erau foarte căutate și dorite!

„Moara cu povești”. Brașovul și comerțul său prin Evul Mediu…

Realitatea care arăta că Braşovul domina trecătorile spre ambele voievodate extra-carpatice îi conferea acestui oraș o poziţie-cheie în comerţul transilvănean la mare distanţă, iar cele mai vechi privilegii şi contracte comerciale păstrate prin arhive demonstrează rolul important pe care aceste relaţii l-au jucat chiar de la început în evoluţia Braşovului. Foarte multe dintre aceste privilegii se regăsesc și astăzi în arhivele brașovene și pot fi consultate ca atare. Faptul că Braşovul beneficia încă din 1369 (și întărit și la 1395) de dreptul de antrepozit pentru toate mărfurile exportate în Ţara Românească, îi asigura o poziţie dominantă în comerţul cu această ţară. Merită să ne amintim și faptul că fundamentul legal al schimburilor comerciale între cele două părţi a fost stabilit prin privilegiul din 20 ianuarie 1368, emis de Vladislav-Vlaicu, completat de un altul emis ulterior, la decenii distanță în timp, de Mircea cel Bătrân, la Câmpulung în 6 august 1413. În acest document din 1413, pe lângă alte mărfuri scutite de vamă, se regăsesc şi arme precum săbiile, arcurile, cuţitele de luptă etc. Acest  privilegiu comercial asigura  braşovenilor libertatea de tranzit a mărfurilor în şi prin Ţara Românească. Textul mai detaliat al tratatului, datat 25 august acelaşi an şi redactat în latină, menţiona şi Țara Bârsei „la pachet” cu Brașovul. Acest act, acordat de domnul român la cererea lui Stibor de Stiboricz, voievodul Transilvaniei, şi a lui Mihail, comitele secuilor, era, după cum menționam anterior, o reînnoire a privilegiilor avantajoase pentru negustorii braşoveni acordate de înaintaşii săi.  Trebuie să spunem că armele exportate de breslaşii braşoveni în Ţara Românească şi Moldova, despre care există referiri clare și dese în privilegiile comerciale din partea domnilor moldoveni și munteni, dar şi în dispoziţiile autorităţilor maghiare şi transilvănene erau: săbii, suliţe, arcuri, tolbe, săgeţi, scuturi, platoşe, arme de foc, pulbere și altele. Se ştie că, în luptele grele purtate împotriva turcilor de către Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare, furnizorii lor de arme au fost, în mare proporție, Braşovul şi Sibiul. Produsele săbierilor şi fabricanților de arcuri braşoveni au fost, în cea mai mare parte a timpului, scutite de taxele vamale percepute de către curtea domnească munteană. În privilegiul (redactat în latină) al lui Mircea cel Bătrân și menționat anterior, pe lângă alte produse scutite de plata vămii la Rucăr, se numărau şi săbiile, arcurile şi cuţitele. Dar acest comerţ cu arme era de multe ori prohibitiv, căzând sub incidenţa legilor de război, fiind interzis în anumite perioade de războaie deschise sau doar declarate, mai ales în perioada campaniilor militare ale lui Iancu de Hunedoara şi Matia Corvin. Unul dintre primele documente cunoscute, care face referire la interzicerea exportului de arme dincolo de Carpaţi, este cel din anul 1373, emis de cancelaria lui Ludovic, regele Ungariei, ca urmare a stării conflictuale existente între regalitatea maghiară şi voievodatul muntean al lui Vladislav-Vlaicu. Interzicerea comerţului cu anumite produse nu era o acţiune unilaterală a Transilvaniei sau a regatului Ungariei, ci de multe ori şi voievozii moldoveni ori munteni au recurs la astfel de măsuri. În perioadele ce urmau stingerii stărilor de război, reluarea legăturilor se făcea, în cele mai multe cazuri, ca urmare a unor contacte directe ale meşteşugarilor şi negustorilor din oraşele transilvănene cu voievozii moldoveni și munteni. În acest tipar, se înscrie şi solia lui „Hanea arcufex” şi „Mihail pârgarul”, din data de 8 iulie 1435, ambii din Braşov, solie ce avea ca scop reluarea comerţului între Braşov şi oraşele moldoveneşti, precum şi obţinerea de privilegii pentru negustorii braşoveni în detrimentul altor posibili interesaţi de piaţa din Moldova. Marketing curat se făcea pe acele timpuri!

„Moara cu povești”. Brașovul și comerțul său prin Evul Mediu…

În nenumărate cazuri, aceste privilegii mai noi nu erau altceva decât recunoaşteri ale privilegiilor mai vechi, cum era cazul aceluia dat de Ştefan cel Mare în toamna anului 1457, reeditat în 13 martie 1458: „tuturor braşovenilor şi tuturor negustorilor şi întregii Ţări a Bârsei…să vie în bună voie cu marfa lor, câtă vor vrea…să umble prin toată ţara…prin oraşe şi târguri ca să-şi vândă marfa lor.” Ca răspuns la bunăvoinţa curţii domnești de la Suceava, regele Matia Corvin, pe baza hotărârilor mai vechi ale adunării de la Turia (care spunea că braşovenii şi ceilalţi negustori ce ţin de ei pot duce în mod liber, în Moldova, obiectele de fier şi alte mărfuri ce lipseau fără a plăti taxe mai mari decât obişnuita vamă) a acordat dreptul negustorilor moldoveni să-şi aducă mărfurile în cetatea Braşov. În ceea ce privește armele care puteau fi exportate, obiecte prevăzute în „cărţile de privilegii” acordate braşovenilor, erau trecute arme de tot felul: săbii, platoşe, pumnale, cuţite etc. Dar tot regele Matia Corvin este cel care, la data de 21 noiembrie 1462, a interzis exportul de fier, produse din fier şi arme către Moldova lui Ştefan cel Mare. Motivul era simplu de priceput: privirile i se ațintiseră către Moldova și nu ar fi vrut să aibă prea multe arme în calea sa! Pe de altă parte, cât de bine era respectată interdicţia putem aprecia privind la un document datat la 28 februarie 1470, act emis de cancelaria munteană a lui Radu cel Frumos, care se plângea autorităților braşovene că, deşi regele Matia Corvin este în stare de conflict cu voievodul Moldovei şi exportul de arme spre Moldova este interzis, brașoveni îi dau, totuși, arme şi îi ascund pe spionii lui Ştefan cel Mare, Radu ameninţând că îi va pârî regelui pentru aceste acţiuni. Normal, Radu cel Frunos era dușman de moarte al lui Ștefan…În privinţa solicitărilor de arme există în documentele de arhivă, în unele cazuri, chiar și numele celor trimişi, mai ales de domnul Moldovei, la Braşov pentru a negocia cumpărarea unor arme în preajma campaniilor sale militare. Astfel, despre un anume meşter armurier pe nume Mihai, trimis de Ştefan cel Mare la Braşov să cumpere săbii şi arme, în februarie 1470, se ştia sigur la curtea lui Radu cel Frumos, pentru simplul motiv că slujba acestuia era legată de „scule” de purtat războaie, iar un asemenea om avea, evident, inamici, existând şi iscoade pe urmele sale.În documentele vremii, se mai află şi menţionarea situaţiei când armele breslaşilor braşoveni erau mai greu accesibile pe piaţa moldoveană şi singura posibilitate de achiziţionare a unor astfel de articole devenea doar piaţa din Liov. Astfel, în acest context, un act al arhiepiscopului de Liov pomeneşte, în anul1472, de pierderea a peste 30.000 de florini de către negustorii acestui mare oraş, cu prilejul luptelor din Moldova. Fireşte că de evenimente similare nu au fost scutiţi nici negustorii transilvăneni şi nici cei moldoveni care, în 1472, cereau celor din Liov arme, acelea de la Braşov fiind „absorbite”, foarte probabil, de secuii din Odorhei, Ciuc şi celelalte Scaune secuiești, care erau, la acea vreme, aliaţii voievodului moldovean.  Dar, după stingerea conflictului cu Matia Corvin, Ştefan cel Mare, acordă, din nou, așa cum ziceam la începutul „morii” de azi, privilegii comerciale negustorilor braşoveni pentru a merge cu mărfuri în Moldova, fiind vorba, firește, în primul rând de arme, în care scop, pe lângă acela de a primi informaţii referitoare la otomani, era trimis un anume Vetris, la data de 5 iulie 1476, zi în care Ştefan se afla în tabără la Bârlad. Făcând un bilanţ al mărfurilor menţionate în privilegiile comerciale acordate negustorilor din Lemberg şi de la Braşov, completate de informaţiile documentelor turcești din 23 august 1484 şi din 1502, în comerţul Moldovei erau angajate, pe lângă alte produse meşteşugăreşti, şi multe săbii, mai ales săbii „ungureşti”, dar şi alte arme.

„Moara cu povești”. Brașovul și comerțul său prin Evul Mediu…

Firește, diminuarea circuitului comercial cu Moldova în perioada de maximă încordare a relaţiilor moldo-polone trebuia suplinită de comerţul cu Transilvania. Din pricina unei perioade destul de „animate” din punct de vedere militar era normal ca principalele articole cerute de către curtea domnească a Moldovei să fie armele de orie fel şi, în acest sens, Ştefan cel Mare trimite, de exemplu, în 1502, la Braşov, pe Trotuşan spătarul pentru a cumpăra scări de şa, arme şi funii, materiale pentru care cere şi scutire de vamă. Acest trimis a fost însoţit de un altul care avea ca misiune cumpărarea de arme de la Sibiu. Ca valoare absolută, de exemplu, armele cumpărate de moldoveni de la meşteşugarii armurieri din Braşov în anul 1503 se ridică la cifra de 5.000 de săbii şi pumnale de luptă. Se știe, de asemenea, că urmaşii la tron ai lui Ştefan cel Mare au încercat să ducă aceeaşi politică comercială cu Transilvania, dar condiţiile în care comerţul se desfăşura în a doua decadă a secolul al XVI-lea erau mult mai vitrege decât la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea datorită intrării treptate, dar sigure, a Moldovei sub influenţa Înaltei Porţi Otomane. Cu toate piedicile care începeau să se arate în calea Moldovei, Ştefăniţă Vodă a reuşit, de exemplu, să deturneze o mare campanie militară otomană împotriva lui şi chiar să-şi cumpere direct de la meşteşugarii braşoveni şi sibieni platoşe, lucru pentru care a fost trimis la negociat un anume „Thomas auricampsor” (adică „schimbătorul de bani”). Pe vremea lui Ștefan, acum peste cinci secole, Brașovul era cam cel mai mare oraș din Transilvania, chiar dacă nu avea mai mult de 15.000 de locuitori, iar viața „combina” lucrurile bune cu cele rele. În oraș existau farmacii și hanuri, negustorii aduceau mirodenii din Orientul apropiat sau mai îndepărtat, existau înființat școli (ulterior, după 1550, s-au tipărit aici multe cărți în mai multe limbi, inclusiv în română). Brașovul trăia însă vremuri instabile și era lovit de câteva ori pe secol de catastrofe care făceau multe victime, fie că era vorba de epidemii de ciumă, incendii, cutremure sau invazii armate. De fapt, Brașovul a cunoscut o creștere semnificativă după anul1400. Se estimează că avea cca. 6.000 de locuitori pe la jumătatea secolului al XV-lea și cam 13.000 pe la 1500. Merită amintit, în acest context, că, până după anul 1700, populația Brașovului nu a crescut în mod constant, în progresia geometrică dată de prosperitatea economiei brașovene, ci a tot fluctuat din cauza războaielor, foametei, ciumei, incendiilor, a cutremurelor sau inundațiilor. Datele despre populația Brașovului în jurul anului 1500 vin din registrele fiscale ale contribuabililor, iar la aceste cifre poate fi adăugată orășenimea săracă, despre care istoricii cred că reprezenta 20% din populație. Pe atunci, Brașovul era un important și puternic centru de schimb, fiind numit „emporiu al întregii Transilvanii” pentru că aici se perindau mulți străini în căutare de negoț, iar negustorii locali plecau la mari depărtări în toate punctele cardinale. Printre cele mai scumpe mărfuri prezente pe piața brașoveană, erau pânzeturile fine de pe meleagurile vieneze ori de prin Bruges, broderiile spaniole sau covoarele și mătasea aduse de prin „cotloanele” îndepărtate ale Imperiului Otoman.

„Moara cu povești”. Brașovul și comerțul său prin Evul Mediu…

Negustorii, cărăușii și locuitorii orașului se întâlneau în diverse piețe de mărfuri, iar carele și căruțele respectivilor negustori erau încărcate (ori descărcate) cu mărfuri ce veneau de la mari depărtări. Se făceau achiziții, se semnau cambii ori altfel de documente de plată, se plăteau efectiv mărfurile, se sigilau, și se obțineau permise de transport a mărfurilor de la administrația brașoveană. Prin piețele brașovene, mirodeniile erau mărfuri aflate la mare căutare, unele fiind vândute la Brașov, altele fiind doar tranzitate pe aici. Merită amintit faptul că, prin secolul al XVI-lea, mirodeniile reprezentau peste 20% din comerțul total al Brașovului. Diversitatea acestora era semnificativă, dar și prețul lor era mare, chiar dacă amintim aici despre unele mirodenii ca: piper, migdale, nucșoară, smochine, stafide, zahăr candel sau vanilie. Totodată, mai merită să ne aducem aminte că meșterii locali brașoveni, erau cunoscuți pentru mărfurile care ajungeau la mare distanță de locul de fabricație: postavuri groase, piei tăbăcite, lăzi de Brașov, pălării, opinci, hamuri și funii și multe altele, printre care, cum am pomenit mai pe la început,  diverse arme. În acest context, ruta cea mai cunoscută pentru mărfurile orientale pornea din centrele comerciale din Asia Mică: Smirna, Brusa, Damasc, Alep, ajungea prin peninsula Balcanică și pe la Stambul, Salonic, Adrianopole, Târnovo, trecea Dunărea, iar mărfurile aduse pentru a fi cumpărate la târgurile din Țara Românească și Moldova treceau spre Brașov prin trecătorile Carpaților. Firește, o parte dintre aceste produse se comercializau la Brașov, iar o altă parte a acestora erau duse la alte mari târguri din Transilvania și o altă parte semnificativă ajungea la diverse  târguri din Europa.

„Moara cu povești”. Brașovul și comerțul său prin Evul Mediu…

Mai merită amintit că bunurile care făceau obiectul negoțului brașovenilor specializați în negustorie erau transportate pe numeroasele drumuri comerciale din arealul Brașovului, cum ar fi drumul Timișului, cel al Prahovei, drumul Ghimeșului, cel al Buzăului ori cel ce ducea către Bran. Încă de pe la începuturi, Brașovul primise destule privilegii care obligau neguțătorii străini să-și desfacă mărfurile în oraș, iar cei locali cumpărau de la aceștia mărfuri vrac la prețuri reduse și le vindeau apoi „la bucată” cu prețuri mult mai consistente. Brașovul a primit privilegii comerciale consistente atât de la domnitorii munteni, cât și de la cei moldoveni, volumul comercial crescând enorm mai ales după anul 1500. Înainte de acest an, la 1441, Iancu de Hunedoara le permite brașovenilor să bată monedă, dovadă a unei autonomii extrem de mari și a faptului că Brașovul era o urbe importantă. Aproape trei decenii mai târziu, regele Ungariei, Matia Corvin, acordă și el privilegii și înlesniri fiscale orașului și dreptul de a colecta taxe vamale, ceea ce era foarte avantajos pentru Brașov. Centrul comercial principal al Brașovului se afla în jurul Pieței Sfatului, iar în anul 1545, a fost ridicată Casa de Comerț prin finanțarea unei persoane foarte avute din oraș, Apollonia Hirscher. Piața generică a orașului cuprindea mai multe piețe mai mici, specializate în vânzarea diferitelor produse. Astfel, piața de pește era pe actuala stradă Hirscher, târgul de vite era pe actuala stradă Diaconul Coresi, iar târgul de cai era pe actuala stradă Gheorge Barițiu, toate aflate în arealul extins al Pieței Sfatului de azi. În evul mediu, breslele erau entități puternice în Brașov, iar aceste adevărate „corporații” înglobau meșterii patroni de atelier care practicau același meșteșug. Documentele existente prin arhivele brașovene ne spun că existau vreo 40 de bresle, de la aurari, tăbăcari și săpunari, frânghieri și postăvari, până la brutari, rotari și chirurgi.

„Moara cu povești”. Brașovul și comerțul său prin Evul Mediu…

Ucenicia la meșterii respectivi dura circa patru ani, iar pentru a deveni calfă (adică lucrător calificat pe lângă acel meșter) ucenicul trebuia să dea examen în fața unor meșteri vechi ai breslei respective. Este cunoscut faptul că breslele cele mai puternice și mai de „vază” primeau spre apărare fortificațiile orașului, adică porți, bastioane și turnuri, care au primit denumirea breslelor care le apărau. Cetatea Brașovului era înconjurată de fortificații bine constotuite și găzduia în interiorul său ateliere meșteșugărești și prăvălii, dar și multe dintre casele sașilor și maghiarilor, considerați cetățeni cu drepturi politice depline, în antiteză cu românii care nu erau pe atunci primiți „în cetate”. În jurul cetății brașovene erau trei cartiere: „Șcheii”, având o pondere importantă de români (pe care mulți o consideră a fi fost o localitate distinctă), „Brașovechiul” și „Blumăna”. Blumăna fusese o zonă  nelocuită pe la începuturile urbei, dar se pare că prin secolul al XIV-lea au început a se stabili aici secui, români și apoi romi. Este de la sine înțeles că acolo unde existau mulți negustori, cărăuși, cumpărători și călători existau și hanuri, unele mai „cu ștaif”, cu condiții decente sau luxoase de cazare, după standardele vremii, iar altele mai rudimentare, mai „de toată ziua”.

„Moara cu povești”. Brașovul și comerțul său prin Evul Mediu…

Printre alte „amintiri” medievale, Brașovul avea, pe la începutul secolului al XVI-lea, un medic-șef al orașului, printre cei care au deținut funcția numărându-se și unul provenit de prin Flandra ori alții de pe meleaguri nemțești ori austriece. Totodată, la anul 1512, a fost atestată prima farmacie din Brașov, în sensul real al noțiunii de farmacie. Ca o concluzie generală a celor „măcinate” azi, doresc să subliniez că era firesc ca domnitorii munteni și cei moldoveni să-și dorească a avea relații strânse cu urbea brașoveană. Am plecat în „moara” de azi cu acel privilegiu din 3 ianuarie1472 acordat de Ștefan cel Mare, dar tema relațiilor privilegiate ale Brașovului cu țările române este mult prea vastă pentru a fi „tranșată” în câteva pagini. De aceea, probabil, vom mai reveni la o altă „moară cu povești” cu alte relatări despre rolul Brașovului în a fi creuzetul tuturor provinciilor românești, aici fiind locul unde s-au legat firele și pașii către unirea tuturor românilor.

„Moara cu povești”. Brașovul și comerțul său prin Evul Mediu…

Par a fi vorbe mari, dar dacă judecăm bine, vom ajunge la concluzia că Brașovul a avut un rol foarte important în a fi placa turnantă a relațiilor dintre cele trei principate! Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Radu Manolescu, „Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (Secolele XIV-XVI)”, Editura Științifică, 1965

Dan Pavalache, „Cronică de Braşov”, Editura Haco International, Braşov, 2005

Constantin Catrina, Ion Lupu, „Braşov–monografie” , Editura Sport- Turism, Bucureşti, 1981

http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/bresle/6%20capitolul%20IV2.htm

http://arhivelenationale.ro/site/download/arhive_judetene/brasov/Primaria-Orasului-Brasov.-Privilegii.-Vol.-I-1353-1531-nr.-inventar-515.pdf

http://arhivelenationale.ro/site/download/arhive_judetene/brasov/Primaria-Orasului-Brasov.-Privilegii.-Vol.-I-1353-1531-nr.-inventar-515.pdf

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_19/8_Alessandro%20Flavio%20Dumitrascu.pdf

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_19/8_Alessandro%20Flavio%20Dumitrascu.pdf

http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC10/reperestefan.pdf

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_2/21_tiplic.pdf