„Mașina Timpului”… Un guvern pentru ne-liniștea sovietică? Un „cadou” de Moș Nicolae…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Puterea și fericirea unui stat se află în puterea și fericirea mulțimii, adică a nației”– Mihail Kogălniceanu

Design fără titlu – 1

Stimate amice și stimați amici, începând cu această zi de miercuri, „Moș Nicolae” (adică subsemnatul) nu va mai „presta” la „Jurnal de Brașov” și „Jurnal FM” articole referitoare la politica externă din ciclul „Lume, lume, soro lume”. De ce? Motivele sunt un pic „mai în ceață” și nu am să le explic pe larg, dar cert este că de azi voi începe un nou ciclu de articole, ancorate în ceea ce îmi place cel mai mult, adică în istorie. Și le voi numi felii din „Mașina Timpului”…Sper să reușesc să intru în grațiile celor ce adastă întâmplător pe aceste rânduri și să nu deranjez prea multă lume de azi cu „metehnele” trecutului, la fel cum, probabil, am făcut-o cu avatarurile politicii externe ale prezentului! Cum ziceam anterior, articolele acestea vor fi redactate sub titlul generic de „Mașina Timpului” și se vor referi, concret, la evenimente istorice petrecute în trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat la date din calendar apropiate de ziua în care este publicat (adică miercurea fiecărei săptămâni). Nu voi pierde timpul și azi vă propun să începem cu un eveniment istoric petrecut de sărbătoarea de Sf. Nicolae a anului 1944. Istoria ne spune că, la data de 6 decembrie1944, a depus jurământul ultimul guvern de dinainte de anul 1989 în care erau reprezentate partidele istorice, cele cărora comuniștii le-au spus „partidele burgheze”. Premierul acestui guvern care depunea atunci jurământul față de rege și țară era Nicolae Rădescu. În acest guvern, PNŢ şi PNL, partide istorice, deţineau un număr de șapte ministere, iar Frontul Național Democrat, un număr de opt ministere. Acest guvern condus de generalul Nicolae Rădescu a fost un consiliu de miniștri (cum se numea pe atunci guvernul) care a guvernat România în perioada 6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945. Nemulţumiţi că nu puteau minimaliza încercările comuniştilor (care aveau un puternic „spate” sovietic reprezentat de trupe sovietice prezente pe teritoriul României) de a acapara puterea, miniştrii naţional-ţărănişti şi naţional-liberali şi-au dat demisia din cel de-al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu (care a condus țara în perioada 4 noiembrie -2 decembrie 1944). Anterior, primul guvern condus de Sănătescu fusese constituit în urma evenimentelor din 23 august 1944 prin care țara a schimbat tabăra și a întors armele împotriva Germaniei naziste și s-a aliat, volens-nolens, cu URSS, cea care, de atunci, a pus cizma pe gâtul României pentru multe decenii care au urmat…În aceste condiţii, la 6 decembrie 1944, s-a format un nou guvern sub conducerea generalului Nicolae Rădescu, în care reprezentanţii comuniştilor şi-au păstrat, firește, poziţiile obţinute anterior. În acest context, Dinu Brătianu declara într-un interviu acordat ziarului „Semnalul”, că PNL va da sprijinul său guvernului în curs de alcătuire, dar făcea precizarea că: „un guvern, pentru a lucra util, trebuie să aibă un program de realizări minimale şi, pentru aceasta, este neapărat necesar ca cei care colaborează în acest guvern să pună interesele ţării deasupra intereselor de partid”. În aceeași zi, regele Mihai a primit jurământul noului guvern prezidat de generalul Nicolae Rădescu, care deţinea şi portofoliul Ministerului de Interne. Anterior, la 14 octombrie 1944, generalul Nicolae Rădescu fusese rechemat în cadrele active ale armatei române, fiind numit şef al Marelui Stat Major cu gradul de general de corp de armată. La puțin timp după această numire în funcție, din cauza ameninţărilor şi presiunilor venite din partea Comisiei Aliate de Control, la 26 octombrie 1944, a semnat Protocolul militar care prevedea ca armata din interiorul ţării să fie redusă la trei divizii a câte 3.000 de oameni, cu condiţia ataşării unei note în care se preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei”.

Ca urmare a crizei politice generată de Frontul Naţional Democrat, o coaliţie formată din PCR, PSD şi sateliţii lor, determinase căderea guvernului Constantin Sănătescu și, cum aminteam anterior, pe 6 decembrie 1944, regele Mihai îl numeşte preşedinte al acestui Consiliu de Miniştri pe generalul Nicolae Rădescu. Din acest guvern, făceau parte PNL, PNŢ şi FND. Încă din prima zi de mandat, generalul şi-a expus programul de guvernare în faţa ziariştilor, probabil pentru a nu fi acuzat de posteritate de prea multă „apropiere” de sovietici și de sateliții ei. Totuși, principalele obiective ale sale expuse public erau: strângerea relaţiilor cu URSS, îndeplinirea integrală a condiţiilor Armistiţiului semnat la 12 septembrie (în condiții groaznice pentru România, de altfel), restabilirea ordinii în ţară. Noul prim-ministru a afirmat, totdată, în primele declaraţii făcute presei, că a acceptat preşedinţia Consiliului de Miniştri în anumite condiţii: respectarea de către cele patru partide componente ale coaliţiei a programului din guvernarea trecută, restabilirea disciplinei şi a ordinii în ţară, instaurarea unui „armistiţiu în luptele dintre partide’‘, desfiinţarea „gărzilor înarmate” şi pregătirea alegerilor comunale. Fără nicio „apăsare” pentru vreo tentă de democrație veritabilă, sub scutul prezenței militare sovietice în țară, FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca „Vrem guvern FND”! În acea iarnă 1944-1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu Iuliu Maniu. La Conferinţa de la Ialta din 4 – 11 februarie, marile puteri au decis, indubitabil, intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Mai greu au aflat românii de rând acest lucru! Ca urmare, FND a pornit un asalt permanent pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. Pentru a avea susţinere publică, FND şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor şi confiscarea moşiilor.

La 16 ianuarie 1945, avusese loc întrevederea între prim-ministrul Nicolae Rădescu şi mareşalul sovietic Rodion Malinovski, în cadrul căreia a fost semnată convenţia de executare de către partea română a clauzelor Convenţiei de Armistiţiu (semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, cum aminteam anterior). Conform acestor acte umilitoare, România urma să livreze către URSS, până la 12 septembrie 1950, produse petroliere, cereale, vite, material lemnos, vase maritime şi fluviale, locomotive, vagoane, alte materiale de cale ferată, diverse maşini industriale, în valoare de 300 milioane dolari. Adică jaf curat, îmbrăcat în formă de tratate și convenții! De asemenea, credinţa că noul guvern va rezolva criza apărută în timpul guvernării Sănătescu, dintre pro-comunişti şi cei cu vederi opuse, a fost spulberată total în ianuarie 1945, când comuniştii au lăsat clar să se vadă intenţia lor de a submina coaliţia şi de a accede singuri la putere. La 20 ianuarie 1945, a fost promulgat Decretul-lege privind organizarea sindicatelor, precum şi decretele pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război şi a persoanelor „răspunzătoare de dezastrul ţării”. Apoi, în perioada 26-30 ianuarie, a avut loc, al Bucureşti, Congresul General al Sindicatelor Unite, cpngres în cadrul căruia a fost creată confederaţia Generală a Muncii, organ central al mişcării sindicale, controlat de comunişti. Tot în luna ianuarie 1945, au început diverse „agitaţii” ale muncitorilor în toată ţara, iscate, firește de comuniști, sub „perdeaua” sovietică de sprijin. Totodată, sub presiunea delegaţilor sovietici din Comisia Aliată de Control au fost dislocate noi unităţi militare sovietice la Ploieşti, Arad, Deva şi Petroşani. La 29 ianuarie 1945, Foreign Office-ul a trimis o notă Departamentului de Stat al SUA, cu privire la evenimentele din România şi la posibilitatea instalării unui guvern cu preponderenţă comunistă, semnalând campania de presă comunistă contra lui Iuliu Maniu şi a altor fruntaşi ţărănişti şi liberali, „denunţaţi drept fascişti”.

La aceeaşi dată de final de ianuarie, presa comunistă publica programul de guvernare al Frontului Naţional Democrat (FND), care a declanşat campania de răsturnare din fruntea guvernului a generalului Nicolae Rădescu, de înlocuire prin forţă a prefecţilor şi primarilor cu elemente de încredere ale FND. Printre altele, în programul de guvernare se prevedea: „stabilirea de schimburi comerciale regulate cu toate ţările democrate, în special cu URSS şi ţările vecine”, confiscarea „proprietăţilor moşierilor de peste 50 ha” şi crearea de „centre de maşini agricole” de stat (viitoarele SMT-uri, ulterior IAS-uri), înlăturarea elementelor „fasciste, antonesciene şi sabotoare din fondul întreprinderilor publice şi particulare”, inclusiv din aparatul de stat, „reorganizarea armatei în spirit democratic, eliminând şi elementele reacţionare şi fasciste şi întronând o ierarhie militară întemeiată pe principiul autorităţii morale şi al pregătirii profesionale a comandanţilor’‘.  Ulterior, la 10 februarie 1945, Frontul Plugarilor a dat publicităţii un apel adresat ţăranilor pentru „înfăptuirea reformei agrare şi formarea unui guvern FND”. Susţinând că guvernul Nicolae Rădescu se opunea unei reforme agrare, cu sprijinul miniştrilor PNŢ şi PNL, ţăranii erau îndemnaţi  de către Frontul Plugarilor să constituie comitete săteşti şi să treacă imediat la acţiune în vederea împărţirii moşiilor. Apelul se încheia cu o chemare la „luptă pentru înscăunarea unui guvern al FND”. După acest „ape”, o întrunire publică a avut loc a doua zi, în sala cinematografului ARO, la care generalul Nicolae Rădescu a ţinut un discurs adresat naţiunii. După ce a răspuns acuzaţiilor aduse guvernului de presa controlată de comunişti, prim-ministrul a declarat: „Aventurile politice trebuie să ia sfârşit. Vedem şi simţim, în tot momentul, ce a suferit ţara de pe urma politicii de aventură. Toţi cei ce sunt buni români şi cu o minte sănătoasă trebuie să se ridice cu putere, împotriva oricărei agitaţii, din orice parte ar veni. În ce mă priveşte, afirm din nou că, atâta timp cât frîiele guvernării vor fi în mâinile mele, voi apăra cu orice preţ liniştea şi ordinea în ţară, nu cu gândul de a asupri pe cineva, ci numai din convingerea, că este singura cale de urmat.” Întrunirea a fost însoţită pe străzile din centrul capitalei de demonstraţii de sprijinire a guvernului, organizate de PNL şi PNŢ, şi contra-manifestaţii puse la cale de comunişti. În ciuda măsurilor luate de guvern pentru apărarea ordinii în stat, la 24 februarie 1945, au avut loc incidente în Bucureşti, Braşov, Caracal, Craiova şi în alte localităţi, incidente ce s-au soldat cu victime. Pe 24 februarie 1945, la manifestaţia anti-guvernamentală organizată de FND în Piaţa Palatului din Bucureşti, s-au tras focuri de armă înspre manifestanţi şi, deşi rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” şi înlocuirea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”. România se afla într-o mare criză politică.

La 27 februarie 1945, a sosit la Bucureşti, Andrei I. Vîşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, care a cerut regelui Mihai „demiterea imediată a guvernului Rădescu şi crearea unui guvern în care să intre reprezentanţii partidelor democratice şi persoane în afară de partide, care să se sprijine pe încrederea şi voinţa maselor poporului”. În replică la această cerere obraznică, regele a declarat: „Dacă îl demit, trebuie să am alt guvern în loc. În situaţia actuală e greu de găsit o formulă potrivită. Numai prin alegeri se poate verifica şi şti voinţa poporului, or, în împrejurările acestea nu se pot face alegeri”. La refuzul regelui, autorităţile sovietice au trecut la măsuri imediate de intimidare. Astfel, la Bucureşti au fost aduse imediat unităţi militare de blindate, a fost dezarmat batalionul de gardă al Marelui Stat Major, iar radioul şi presa au trecut rapid sub controlul sovieticilor. La 28 februarie 1945, în faţa acestor atacuri, generalul Nicolae Rădescu îşi prezintă demisia regelui, care a fost nevoit să o accepte. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”!

În aceste condiţii, regele a acceptat formarea unui nou guvern. Pe 2 martie, regele Mihai l-a însărcinat pe dr. Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. Așa că, instaurat la 6 martie 1945, guvernul condus de dr. Petru Groza este considerat a fi primul guvern comunist aflat în fruntea ţării şi cel care a deschis calea dictaturii comuniste în România. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar cinci portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova. La 9 martie 1945, în urma unui schimb de telegrame între Petru Groza şi Stalin, nord-vestul Transilvaniei a reintrat în stăpânirea României.Apoi, guvernul a decis realizarea unei reforme agrare şi au fost expropriate terenurile mari care au fost împărţite la familii ţărăneşti.

Comunizarea a fost un fenomen impus la întreaga scară a societăţii. Caracteristica sa esenţială este dată de construcţia unui nou model social şi politic în care exercitarea puterii se face în mod absolut. Controlul puterii de stat, exercitarea acesteia nelimitat şi impunerea modurilor economic, social şi politic proprii în vederea atingerii scopurilor afirmate a reprezentat „miezul fierbinte” al fenomenului. Construcţia societăţii comuniste s-a făcut pe temeiul forţei şi a păstrat tot timpul raporturile de forţă cu societatea. Regimurile totalitare de orice nuanţă, ori au sugrumat instituţiile statului ori le-au transformat în organisme para-statale, folosindu-le drept relee de transmitere a voinţei Puterii către populaţie. În România, această disoluţie a „societăţii civile” a cunoscut, faţă de celelalte ţări ale lagărului socialist, accente specifice datorate ritmului etapizat de acaparare a puterii politice de către comunişti. Revenind cu câteva cuvinte la generalul Rădescu, trebuie spus că acesta a avut o carieră militară strălucită, a ajuns general al zrmatei române, fusese aghiotant al Reginei Maria, ataşat militar la Londra, Şef al Marelui Stat Major şi, finalmente, cum spuneam, preşedinte al Consiliul de Miniştri, fiind considerat ultimul scut împotriva comunismului. Scut sortit pieirii încă de la nominalizare, de fapt! În ciuda acestui lucru, realitatea a demionstrat că urmaşii săi nu au avut de suferit, aşa cum s-a întâmplat sub regimul comunist cu toţi reprezentanţii vechilor clase politice, ba unii chiar au prosperat. Motivul este simplu, adică fiul generalului, cel numit Nicolae N. Rădescu, nu doar că a fraternizat cu comuniştii, dar a ajuns şi unul dintre cei mai temuţi ofiţeri ai Securităţii, fiind chiar mâna dreaptă a călăului Nikolski. Mai trebuie spus și că urmaşii de astăzi ai generalului Rădescu sunt nume marcante în România: preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Dinu Zamfirescu, conf. univ. drd. Vlad Rădescu, cunoscut actor şi fratele acestuia, Voicu Rădescu, patronul „Green Hours jazz-café” şi întemeietorul primului teatru independent din România Teatrul LUNI de la Green Hours din Bucureşti) ambii nepoţi pe linie paternă, precum și prof. univ. dr. Alexandru Şerbănescu, doctor în Neurologie, nepot de soră. Acesta din urmă, medicul Alexandru Şerbănescu, s-a luptat cel mai mult pentru memoria unchiului său, fiind, practic, cel care s-a ocupat de repatrierea, în anul 2000, a rămăşiţelor pământești ale generalului, care a murit în exil, la New York, în anul 1953. Tot acestuia îi revine meritul de a aduna documentele de urmărire ale unchiului său şi fotografii inedite, reconstituind astfel viaţa ultimului prim-ministru democrat al României înainte de comuniști. Lucrarea pe această temă poartă  titlul „Generalul Nicolae Rădescu, profilul unui om de stat în imagini şi documente”. Oana Ionel Demetriade, cercetător CNSAS, care a semnat lucrarea dedicată generalului, împreună cu medicul Alexandru Şerbănescu, spunea despre omul care a marcat sfârşitul unei lumi încă libere pentru România anilor 40 şi care a participat şi la războiul de reîntregire a neamului, că: „A fost urmărit din 1933 până în 1953, şi sub Carol al II-lea, şi sub Antonescu şi apoi în exil”. Interesant, dar și cutremurător este faptul că, în dosarul său de urmărire, unele rezoluţii împotriva sa sunt semnate chiar de fiul său, care a devenit unul dintre cei mai temuţi ofiţeri de Securitate. Acesta, Nicolae N. Rădescu a făcut parte din lotul de anchetatori în procesul Iuliu Maniu şi procesul Pop Bujoiu, fiind şi unul dintre primii anchetatori ai lui Ion Mihalache. Acesta şi-a acuzat tatăl, printr-o scrisoare publicată în ziarul „Scânteia”, că ar fi tras în popor, făcând referire la ce s-a întâmplat la finele lui februarie 1945, atunci când Partidul Comunist a pus la cale o veritabilă lovitură de stat. Era vorba despre acea ultimă zi în care generalul Rădescu a fost în fruntea Consiliul de Miniştri, după nici trei luni de când fusese numit.

La 17 iunie 1946, Nicolae Rădescu a părăsit ţara pe calea aerului, ajungând în Cipru, de unde, după o şedere de circa nouă luni într-un lagăr de refugiaţi evrei care încercau să ajungă în Palestina, evadează din lagăr şi zboară spre S.U.A., cu un avion pilotat de căpitanul Matei Ghica Cantacuzino. A murit în 1953, în New York, dar abia în 2000, la iniţiativa nepotului de soră precum şi a dr. Ştefan Issărescu (şi cu sprijinul prim-ministrului din acea vreme, Mugur Isărescu), rămăşiţele pământeşti ale lui Nicolae Rădescu au fost reînhumate în ţară, în Cimitirul Bellu, cu onoruri militare şi de stat cuvenite unei asemenea personalităţi. A rămas în istorie prin guvernarea sa, ca ultimă încercare de împotrivire la instalarea regimului comunist în ţară. A lăsat pentru urmaşii săi un „testament politic”: „La vârsta mea înaintată n-am mai sperat să trăiesc ziua în care să văd eliberarea ţării noastre. Unica mea speranţă a fost aceea de a îndeplini obiectivul vital de a stabili baze solide pe care lupta pentru eliberare va putea fi condusă de alţii. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu m-a cruţat până acum”.

Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri. Ne întâlnim și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu Mașina Timpului!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Stelian Neagoe – „Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995„,Ed. Machiavelli, București, 1995

Giurescu, Dinu, „Guvernarea Nicolae Rădescu”, București, Editura All, 1996

Stelian Neagoe, „Oameni politici români”, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, „Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003)”, Editura Meronia, Bucureşti, 2003

„Instaurarea totalitarismului comunist în România”, Editura Cavallioti, Bucureşti, 1995

„Istoria României în date’‘, Editura Enciclopedică, 2003

„Analele Sighet”, vol. I-X, Rusan, Romulus (ed.), Fundația Academia Civică, București, 1994-2003

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/altepub/docs/ionitoiu_florea_olteanu_1.pdf

http://www.emedi.ro/ro/cauzele-si-etapele-instaurarii-regimului-comunist-romania/

http://www.isjiasi.ro/documente/RED/ist_socio/material%20RED%20martie%20-%20Studiu%20Comunism%202018%20final.pdf

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/activitati_plan_intern/Maior%20Dabija.pdf