„Moara cu povești”. Pintea Viteazul și vremea sa  
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Hai, Hai!… cât îi Maramurăşu’/Nu-i ca Pintea Viteazu/Nu-i ca Pintea Haiducu!…/Pe bogaţi îi prinde-n cleşte/Pe săraci bine-i păzeşte...”- tradiție orală maramureșeană

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să rămânem un pic tot prin Maramureș, că tot v-am obișnuit cu aceste meleaguri. Adică, rămânem, dar plecăm!…Plecăm într-o scurtă călătorie în timp, cam pe vremea lui Pintea haiducul, cel căruia poporul i-a zis Viteazul.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Personalitatea cea mai reprezentativă a maramureşenilor de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, se pare că a fost și rămâne cea a lui Pintea Viteazul. Haiducul Pintea, unul dintre puternicele simboluri ale luptei pentru dreptate şi credinţă din Maramureşul istoric, s-a ridicat în această perioadă împotriva habsburgilor şi a stăpânilor feudali atunci când exploatarea, nedreptăţile şi nelegiuirile săvârşite de către aceştia au devenit insuportabile. Bine, mai sunt și astăzi unii care acționează pe post de Gică Contra și care zic cum că Pintea n-a fost altceva decât un „tâlhar cu patalama” căruia i-a mers buhul și cam atât…Luând drept dovezi doar documentele vremii, redactate, firește, tot de stăpânire, că doar Pintea n-a avut secretariat ca să se prezinte el, tot subiectiv, așa cum și stăpânirea numai obiectivă nu era…Păreri și păreri, fiecare pe cât îl duce mintea, sufletul și lecturile din „bagaj”…Ce este sigur este că există și azi numeroase balade, legende, tradiții și cântece ce descriu faptele de vitejie ale haiducului Pintea, păstrate în memoria colectivă și transmise prin viu grai, ceea ce a  reprezentat și continuă să reprezinte pentru specialiști un material de studiu important. Haiducul, generic vorbind, a rămas în mentalul colectiv, un simbol al luptei pentru libertate și emancipare socială. În accepțiunea generală, prin termenul de „haiduc” se înțelege răzvrătitul împotriva ordinii sociale, care încerca să lupte împotriva celor ce făceau nedreptăți pe spinarea celor oprimați. El prăda, de obicei, luând de la bogați și dând la săraci. În perioada „activă” a vieții de haiduc a lui Pintea Viteazul, iobăgia ajunsese la apogeu, exploatarea iobagilor ajungând la cote insuportabile. Ca să descriem simplist problema, pentru a-și duce traiul, iobagul primea o suprafață de teren pe care trebuia să o cultive. Rodul pământului trebuia împărțit cu proprietarul terenului, împărțeala fiind făcută însă într-un mod nedrept. Aproape tot ce obținea îi era luat într-un fel sau altul, familia iobagului abia reușind să trăiască din ceea ce i se lăsa. În acest context, era aproape firesc ca fenomenul haiduciei să ia amploare. Haiducii erau cei care încercau să echilibreze sistemul, luând de la cei bogați și dând celor care abia reușeau să supraviețuiască din puținul ce le rămânea după ce își achitau dările. Fenomenul a fost cunoscut în toate provinciile românești, deci și prin Maramureș și împrejurimi. Să revenim, deci, la Pintea…La primul Pintea…

Puterea tradiției orale, dar şi unele acte civile şi militare ale oficialităţilor vremii îl recunosc pe cel mai însemnat român al perioadei respective din acest areal sub numele de Pintea (Pintye), Simion Pintea, Grigore Pintea (Pintye Gregar) sau Gligor Pintea, Cupşa Pintea, iar mai târziu, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, de Pintea Viteazul (Pintye Vitez). Este astăzi o certitudine că vestitul haiduc Pintea este originar din satul Măgoaja din apropierea Dejului. Satul este situat în regiunea colinară de la poalele munților ce desparte această regiune din Țara Lăpușului. Asta rezultă din cercetările mai multor specialiști, cu toate că au apărut, de-a lungul timpului, nenumărate versiuni asupra datei și locului nașterii lui Pintea. Asta, poate, pentru faptul că au mai existat și alții ce ar fi purtat acest nume…Astfel, din datele menţionate în „Monografia municipiului Baia Mare”, rezultă că „mama lui Pintea provenea dintr-o familie de ţărani de pe Valea Izei” și o chema Mălina, născută Costan. În același document se vorbeşte şi despre un străbunic al haiducului din partea mamei, care a fost ridicat la rangul de nobil pentru faptele sale de vitejie săvârşite în luptele purtate împotriva turcilor. Nu este exclus ca acesta să fi făcut parte din familia Pintea de la Budeşti, o familie de sorginte nobilă, la care se referea istoricul Ioan Mihaly de Apşa într-un studiu de-al său. Tradiţia populară, prin poveştile şi legendele adunate din satele Maramureşului istoric, ar fixa originea lui Pintea în această parte a ţării, în zona Budeşti. În alte povestiri de sorginte tradițională, se afirmă că Pintea ar fi fost adus aici, în Budeşti, de mic copil şi a fost dat de slugă la o familie mai bogată, cu care ar fi fost, de fapt înrudit. Există şi alte păreri populare conform cărora Pintea s-ar fi născut chiar şi în alte sate ale Maramureşului Istoric, ca de exemplu la Vad, la Săpânţa și prin alte locuri. Confuzia poate fi mare, dar mai trebuie spus ceva. La mulți ani după moartea celui despre care „măcinăm” astăzi povești, s-au auzit de diverse „haiduceli” și fapte similare celor știute despre Pintea ale unor oameni pe care îi chema tot…Pintea…Ceea ce induce faptul că au fost mai mulți, în timp, sau că numele de Pintea devenise, deja, un adjectiv.Este posibil să se fi întâmplat și asta!

Ca să fim cinstiți, oricât s-ar dori de către locuitorii din Maramureşul istoric să-l „fixeze” pe Pintea ca „scoborâtor” din aceste meleaguri, există prea mulți istorici de marcă şi autori pricepuți într-ale documentării, care au depistat originile lui Pintea, pe baza documentelor vremii, dar și pe tradiţie. Astfel, cum ziceam anterior, Pintea este de loc din satul Măgoaja, din părţile Lăpuşului, aparţinând azi de comuna Chiuieşti, judeţul Cluj. Cel care a susţinut pentru prima dată public această ipoteză, între diverse „suveniri de călătorie” publicate într-o gazetă de la Timişoara, „Gazeta Poporului”, a fost învăţătorul folclorist Vasile Rebreanu,nimeni altul decât tatăl scriitorului Liviu Rebreanu. Apoi, Ion Pop Reteganul, marele folclorist pedagog, prozator și publicist  ardelean care, impulsionat de apariţia „călătoriilor” lui Rebreanu, publică şi el, în 1884, în aceeaşi gazetă, tot nişte „Amintiri de călătorie” în care îşi povesteşte drumul, călare, la Lăpuş, „peste deal”. Zăbovind cu descrierea sa asupra comunei Strâmbul şi a megieşiei spune că: „măgojenii sunt făloşi de a număra dintre ei pe un Pintea Viteazul [ … ], iată, ce auzii, stând în Strîmbul, despre Pintea al Măgojenilor: Numele lui a fost Pintea Cupşia, va să zică era din o familie fruntaşă din Măgoaja”. Deci, după cei cinci ani de cercetări la faţa locului, efectuate cu privire la originea haiducului, Ion Pop Reteganul concluzionează că acesta s-ar numi, „Pintea Cupşa, născut în Măgoaja aproape de oraşul Dej, localitate aşezată la poalele unor coline aparținătoare Munţilor Lăpuşului” şi că ar .fi „descendent din familia nobiliară a Cupşenilor din fostul judeţ Someş” .

Localitatea Măgoaja este aşezarea originară a haiducului şi pentru folcloristul Victor Onişor. De asemenea, istoriograful Lucian Petrescu este de aceeaşi părere că haiducul „s-a născut în Măgoaja, Solnoc Dobâca, din familia nobilă Bota, respectiv Cupşa”. Acelaşi lucru îl susţine şi publicistul Corneliu Diaconovici, autorul principal al primei enciclopedii române apărute la Sibiu, în anul 1904, sub egida ASTRA. În sprijinul acestei ipoteze deosebit de veridice există şi un document de la arhivele maramureşene, nepublicat până în prezent, referitor la audierea lui Pintea şi a altor haiduci care au participat la un atac asupra oraşului Kossow din Polonia, situat în apropierea hotarului cu Maramureşul. Date fiind dimensiunile acestui atac, la audierea ce a avut loc la Satu Mare în 10 aprilie 1700, au participat şi doi „iluştri” magistraţi polonezi, care au consemnat aceste audieri. Prima întrebare adresată haiducilor a fost următoarea: „Cine este? După numele şi numele de familie. De unde este? De când tâlhăreşte? Şi dacă a fost în preajmă la atacul de la Kossow”. La această întrebare căpetenia haiducilor, cel de-al şaselea audiat, a dat următorul răspuns: „Cupşa Pintea, Conducătorul tâlharilor (haiducilor), nobil din Transilvania din satul Măgoaja. A răspuns că de doi ani este haiduc (praedones, tâlhar)”. Destul de limpede răspunsul, adică confirmă numele său întreg – Cupşa Pintea -, originea sa nobilă, originea sa din satul Măgoaja şi că este căpetenia haiducilor. Cât despre data nașterii lui Pintea, există mai multe variante, dar cea mai plauzibilă e cea a nașterii sale la 25 februarie 1670. Petru Cupşa, născut în localitatea Măgoaja, citându-l pe Tudor Mihailul, autorul lucrării „Oşteanul de la Baia Mare”, menţionează despre Pintea că acesta este „Grigore, fiul drept al lui Cupşa Pintea şi al Mălinei, născut Costan, botezat întru Domnul în ziua de 25 făurar anul 1670 după Hristos, la Măgoaja, în Ţara Lăpuşului”. Profesorul de istorie și cercetătorul Călin Felezeu, în urma cercetărilor pe care le-a întreprins, relevă că Pintea Viteazul „s-a născut la 25 februarie 1670, copilăria petrecându-şi-o în satul natal şi aiurea”. Cel mai probabil, „aiurea” însemnând Budeștii Maramureșului. Preotul din satul Măgoaja, în lucrarea sa „Monografia satului Măgoaja” oferă o foarte bună documentare cu privire la data naşterii haiducului. El precizează că „Grigore Pintea Viteazul s-a născut în Măgoaja, în locul numit Răstoacă, la data de 25 februarie 1670, din familia Cupşa a Lăscăienilor”. Istoricii Susana şi Avram Andea în cartea lor „Haiducul Pintea şi lumea sa”, susţin, luând în considerare unele mărturisiri ale unor apropiaţi ai haiducului consemnate în documentele vremii, că acesta ar fi avut în iulie 1701 aproximativ 7-8 ani de haiducie, şi astfel consideră că Pintea ar fi avut atunci undeva între 30 şi 40 de ani. De asemenea, cei doi istorici amintiți anterior, au cercetat mai multe ipoteze legate de originea nobiliară a lui Pintea. Una ar fi că este descendent dintr-o familie de militari cu blazon nobiliar precum Cupşa Bota din Măgoaja, ori că este rudă cu familia Marchiş din aceeaşi localitate, iar „Pintea” ar fi fost doar o poreclă dată subliniind vitejia. Totodată, istoricii respectivi atrag atenţia asupra unui blazon nobiliar datat din 6 mai 1689, atribuit de principele Mihali Apafi unui anume „Gregar Pintye”, din păcate nelocalizat, dar care până la proba contrarie, se consideră a fi aceeaşi persoană cu haiducul Pintea…Poate da, poate nu…

Mama lui Pintea provenea dintr-o familie de țărani liberi din părțile Văii Izei, fapt cu care, zice-se, Pintea se mândrea, deoarece de aici s-au ridicat și cei doi voievozi, descălecători și întemeietori de țară, adică Dragoș și Bogdan. Unul din străbunicii săi din partea tatălui a fost ridicat la rangul de nobil pentru faptele de vitejie săvârșite în luptele cu tătarii. Pintea nu și-a cunoscut tatăl, pentru că acesta a murit în urma unor răni primite în astfel de lupte, lăsând însă moștenire fiului său bărbăția și curajul. Acest climat în care a crescut Pintea a avut un rol deosebit de important în formarea personalității sale ca luptător neînfricat pentru neamul din care s-a ridicat și pentru glia strămoșească. Rămas orfan la o vârstă destul de fragedă, Pintea crește ca slugă în satul Budești la „nemeșul” Todoran și la Stupu. Viața ca slugă a fost foarte grea, tânărul fiind supus la multe vitregii. Părăsind Budeștiul, Pintea a plecat pe meleaguri străine mânat de dorința de a învăța taina slovelor și a învăța meșteșugul armelor. A cutreierat prin multe locuri, a acumulat diverse experiențe de viață și a învățat mai multe limbi străine. În această perioadă a vieții, trecând prin mai multe garnizoane militare,  a luat contact și cu cele mai uzitate tehnici de luptă ale vremii sale. Revenind acasă, Pintea și-a adunat o ceată de haiduci (cum am mai spus, unii continuă și azi să zică c-ar fi fost doar tâlhari) și s-a preocupat de instruirea lor cu tacticile acumulate de prin drumurile sale de primă tinerețe și a început activitatea în ale haiduciei, pentru care a devenit cunoscut în tot nordul-vestul țării. Faptele sale au fost consemnate destul de des de documentele stăpânirii vremii, ajungând a fi știute, la un moment dat chiar la curtea de la Viena, dar, mai ales, de tradiția populară, care le-a consemnat în legende și balade care au ajuns până azi la noi. Arealul în care a acționat ceata de haiduci a lui Pintea a fost destul de mare, el nefiind limitat doar la zona din jurul orașului Baia Mare. Acțiunile lor au fost semnalate des și în comitatele vecine: Sălaj, Sătmar, Bihor, Someș, Bistrița Năsăud și chiar prin ținutul Dornelor. Locurile în care Pintea își avea baza de acțiune erau și în Munții Meseșului, dar mai ales prin zonele muntoase și prin pădurile Gutâiului. De aici, ceata lui Pintea pornea în incursiuni bine pregătite, ajungând până aproape de granița cu Polonia, faptele lor fiind consemnate de documentele vremii. Cetele erau foarte bine organizate, acțiunile lor desfășurându-se, de cele mai multe ori, în plină zi. Haiducii lui proveneau din diferite etnii și nu se făcea discriminare din acest punct de vedere. Deplasarea negustorilor în  condiţiile de nesiguranţă a vieţii şi a mărfurilor în acele timpuri avea loc, îndeobște în convoaie mari, însoţite de numeroşi slujitori înarmaţi, capabili să le apere de eventuale atacuri tâlhăreşti. Tocmai de aceea, eventualul succes al acţiunilor înarmate ale haiducilor în asemenea situaţii reclama gruparea acestora de pe largi întinderi în cete numeroase, întreprinderea de acţiuni la fel de cuprinzătoare, bazate pe un bun „bagaj” informativ, dar și înarmarea, instruirea şi organizarea lor după standarde militare. Nu mai puțin important era sistemul de sprijin local, atât informativ cât și logistic, cum îi zicem azi. Apăruse, așadar, fenomenul firesc al alianţelor cetelor de haiduci, al permanentizării acţiunilor transfrontaliere, care depăşesc hotarele politice şi limitele etnice, cetele încetând tot mai mult în a se manifesta izolat şi local. Cert este că peste tot în acest colț de lume, în condițiile economice proaste, cauzate mai ales spre sfârșitul secolului al XVII-lea, după intrarea armatelor habsburgice în Maramureș, mizeria în care trăiau locuitorii comitatului, dar mai ales procesele discriminatorii și dure de cercetare nobiliară, în urma cărora micii nobili maramureșeni au avut cel mai mult de suferit au reprezentat un teren mai mult decât fertil pentru apariția fenomenului nemulțumiților, care, datorită instabilității politice create peste tot în provinciile foste turcești, au creat o veritabilă mișcare armată. Au fost favorizați de poziția geografică a Maramureșului, situată la granițe între provincii și ținuturi, acolo unde se termina puterea comitatului ș, teoretic, începea jurisdicția Poloniei. În toată Europa, la granițele dintre țări ori entități statale s-au înregistrat cele mai mari mișcări ale bandelor de haiduci, datorită „permeabilității” acestora.

Cum a fost posibilă perceperea lui Pintea ca mare conducător al armatelor de haiduci în Maramureș, când el acționa, de fapt, cam prin tot Ardealul, având acțiuni documentate și spre Crișana și Banat? Poate că datorită faptului că era urmat în Maramureș îndeaproape și urmărit atent de trupele imperiale, percepute tot timpul ca dușmane. Iar în Maramureș oamenii lui Pintea au intrat repede și durabil în tradiția orală. Numărul atacurilor mari produse de Pintea a fost, până la urmă, relativ mic, comparativ cu alți mari haiduci ai vremii sale de prin Europa Centrală și de Est și totuși este cel mai cunoscut de pe actualul teritoriu al României, rivalizând, poate, cu Iancu Jianu. De principiu, documentat din scrierile vremii, Pintea avea în subordinea sa trei cete principale, iar cea care era în directa sa subordine număra în jur de 120 de oameni, aceasta având și cea mai activă „prezență” în zona sa de activitate. Despre una dintre acțiunile lui Pintea, din care putem deduce amploarea acțiunilor sale aflăm dintr-o scrisoare a judelui din Baia Sprie. Acesta îi scria, la 21 iulie 1668, judelui din Baia Mare despre una dintre acțiunile cetei de haiduci condusă de Pintea. Se spunea, printre altele, că Pintea cu oamenii lui au atacat castelul din Rona, omorând 250 de oameni și luând drept pradă 150 de cai, încărcați cu multe bunuri, după care s-au refugiat în Berbești. Se cerea, în scrisoare, judelui orașului Baia Mare ca să informeze despre aceasta pe căpitanul de la Cetatea Chioarului și acesta să pornească în urmărirea „răufăcătorilor”. În perioada 1699-1702, acțiunile cetelor de haiduci conduse de Pintea au luat amploare, ceea ce determină autoritățile să încerce prinderea acestuia și a ortacilor săi. Situația se discută chiar în consiliul de război de la Viena, fapt de care este informată și conducerea orașului Baia Mare prin intermediul comandantului cetății Sătmarului. Din aceeași scrisoare a căpitanului cetății Sătmarului, aflăm că Pintea a fost prins la data de 2 ianuarie 1700 și, pentru a fi judecat, i se cer judelui orașului Baia Mare informații mai pe larg legate de faptele ilegale certe și presupuse ale haiducului. În urma negocierilor care au urmat între Pintea și comandantul cetății, contele colonel Friedrich von Löwenburg, Pintea este eliberat, în cele din urmă. Unii spun c-ar fi fost eliberat pentru simplul fapt că banii au corupt dintotdeauna, iar Pintea și cetele sala ar fi acumulat destui bani de care se puteau lipsi, iar banii puteau mitui și conții austrieci… Pe de altă parte, de aici reies și abilitățile debun negociator ale lui Pintea. Din înțelegerea cu austriecii reiese că, pentru ca formațiunile înarmate conduse de Pintea să renunțe la acte care provoacă dezordinea, i se promite de către autorități că nimeni nu-i va mai numi „tâlhari” și chiar li s-ar fi promis anumite sume de bani pentru întreținerea cetelor, dar acestea să aibă „stăpân” austriac…Sau poate a-și cumpăra liniștea. Adevărul poate fi destul de simplu. Cel mai probabil, austriecii, văzând că, evident, nu intrau „în grațiile” populației locurilor din arealul de acțiune al lui Pintea, au preferat să împartă influența în zonă cu Pintea, în speranța că-l vor putea „dirija” cumva pe acesta.

De fapt, înțelegerea făcută cu contele austriac nu l-a oprit pe Pintea, atunci când s-a văzut în libertate, să facă ceea ce știa mai bine, să haiducească, în continuare. Astfel, la nici o lună după eliberarea sa, în februarie 1700, în apropierea localității Cicârlău, circa cinzeci dintre haiducii lui Pintea au atacat doi negustori din Satu Mare și pe slujitorii înarmați ai acestora, luându-le bunurile pe care le-au adus în satul Crăcești (Mara) din Țara Maramureșului. Se pare că nici torturile la care erau supuși haiducii lui Pintea atunci când erau prinși și nici cele la care erau supuse familiile rămase acasă nu-i puteau opri să-și continue lupta. Din ce reiese de prin documentele vremii, se pare că nici recompensele mari în bani promise de autorități pentru prinderea haiducilor nu și-au făcut efectul scontat. De exemplu, la 23 aprilie 1701, autoritățile regelui Leopold I stabileau o recompensă de 500 de taleri celui care-l va preda pe Pintea autorităților. O sumă imensă pentru acele vremuri, chiar și pentru Pintea…Din această cauză, Pintea se va retrage  cu cetele sale, pentru un timp, din zonele din apropierea Băii Mari și va schimba zona sa de acțiune la granița cu Polonia. Fiind iarnă, el își anunță oamenii că se vor întâlni în luna aprilie pe muntele Gutâi. Deși știa că este urmărit, având o bună rețea informativă pe care a cultivat-o tot timpul, Pintea și-a continuat acțiunile împreună cu haiducii săi. Și din documentele vremii și din tradiția orală aflăm că Pintea s-a afirmat ca un apărător al celor săraci, într-o perioadă când Maramureşul şi Transilvania erau continuu în războaie, ceea ce a dus la scăderea nivelului de suportabilitate al populaţiei locului, care plăteau stăpânirii biruri extrem de greu de suportat. Datorită calităţilor sale, Pintea a devenit subiect de doine şi balade încă din timpul vieţii. Iar legendele ţesute de oameni sunt susţinute de dovezile istorice, dovezi care îl plasează în „împărăţia” sa haiducească în mod sigur cel puțin pe teritoriul a cinci judeţe de azi: Maramureş, Cluj, Satu Mare,Sălaj, Bistriţa.

Miturile locului pleacă, de cele mai multe ori de la realitate. Cum a reușit un „bandit”, după cum îl socoteau autoritățile (dar și unii „cercetători” contemporani, dornici să fie „cool” și să dărâme mituri), să intre în conștiința oamenilor din Maramureș, Chioar, Sălaj, Crișana, ținutul Dornelor etc ca un om binecuvântat, iubit și respectat? Ne transmit, prin vremi, chiar oamenii din timpul lui Pintea, prin cântecele pline de jale și mulțumire, în același timp, pe care le-au lăsat urmașilor, să aibă și aceștia o speranța, să-l aibă pe Pintea. Jalea venea de la autorități, de la grofi, bucuria venea de la Pintea, de la haiduc. „Hai, Hai!… cât îi Maramurășu/Nu-i că Pintea Viteazu/Nu-i ca Pintea Haiducu!…/Pe bogați îi prinde-n clește/Pe săraci bine-i păzește…”, cântau oamenii de atunci. Pe lângă cântecele și baladele elogioase la adresa vieții și faptelor haiducului, istoria ne oferă și informații concrete din arhivele județelor în care Pintea a împărțit dreptate celor mulți și săraci. În lucrarea „Documente inedite referitoare la Pintea Viteazul în arhivele maramureșene”, Coloman Oszoczki prezintă informații culese din mai multe surse, menite să contureze imaginea celui care „pe săraci bine i-a păzit”. Potrivit acestuia, apariția haiducilor a fost precedată de ocuparea Maramureșului de armata austriacă. Noua orânduire era una de asuprire a locuitorilor din zonă, mulți dintre aceștia ajungând iobagi. Pe lângă birurile mari, în bani sau produse, țăranii erau obligați și la efectuarea de munci în folosul nobililor, așa-zisele „robote”.  Nesupunerea la lucru, fuga și haiducia constituiau modalități de a se opune stăpânirii. În lucrarea sa, Oszoczki ne spune despre o scrisoare datată la Turda la 16 septembrie 1695, pe care Nicolae Bethlen i-ar fi adresat-o judelui orașului Baia Mare, prin care îl informa de acțiunea de jefuire intreprinsă de Pintea și încă 35 de oameni asupra unor negustori „greci” în Munții Maramureșului. Se pare că acei greci erau, de fapt neguțători valahi de-ai lui Brâncoveanu, laolaltă cu alți balcanici și din care a ieșit belea mare pentru stăpânire apropo de relațiile cu principele valah. Într-o legendă din zona Năsăudului, care a fost culeasă la 1898, se spune că Pintea ar fi plătit orașului Bistrița dările comunelor Telciu și Branchiș și i-ar fi pedepsit pe trimișii autorităților în același mod în care aceștia îi chinuiau pe țărani.

Când a aflat de revolta împotriva habsburgilor condusă de Ferencz Rákóczi al II-lea, principe al Transilvaniei, Pintea a dorit să i se alăture acestuia cu oamenii săi, prin aceasta devenind, în fapt, unul dintre inițiatori și organizator al mișcării țărănești de eliberare socială din nord-vestul Transilvaniei. Adică mișcarea cunoscută în istorie sub numele de războiul curuților. Kuruc (curuț), în limba maghiară, înseamnă haiduc. Răscoala/războiul curuţilor a apărut, pîn principal, din cauza preluării, cu japca, a suzeranităţii principatului Transilvaniei de către habsburgi, în urma păcii de la Karlowitz din anul 1699. Aceste schimbări au produs nemulţumirea unor pături sociale din Transilvania și din Ungaria, care în cele din urmă, acumulându-se și alți factori, s-au răsculat. Pe acest fundal, principele Rakoczi II a declanșat o „luptă de eliberare națională”, bazându-se atât pe sprijinul țărănimii iobage, cât și pe ajutorul promis de regele Franței (Ludovic al XVI-lea) și țarul Rusiei (Petru cel Mare). În nord-vestul Transilvaniei (în Maramureș și Sătmar), căpitan în armata lui Rakoczi a fost Grigore Pintea. Așa se face că la curtea imperială de la Viena se vorbea des despre „Pintyeland”, o țară a lui Pintea, supranumit „spaima bogaților și mila săracilor”. În 1703, în fruntea mişcării, din rândurile căreia făceau parte români, maghiari, slovaci şi ruteni etc ajunge Ferencz Rakoczi al II-lea. Din păcate pentru răsculați, principiul unității de comandă și a celei organizatorice nu a funcționat, lipsind coeziunea dintre diferitele clase sociale implicate. Nemeșimea maghiară dorea, firește, doar îndepărtarea dominaţiei habsburgice, pe când păturile inferioare ale societăţii luptau în plus pentru eliminarea fiscalităţii excesive şi a servituţilor feudale înrobitoare și extrem de dificil de suportat. În Transilvania, mişcarea a căpătat un puternic accent social, ceea ce a dus la participarea relativ limitată a nobilimii transilvane în cadrul acesteia, inclusiv a lui Rákóczi, ales principe în 1704, dar cu accent nobiliar mai puternic în Ungaria. Aici, Pintea și-a manifestat talentul de bună cătană, bun organizator și  luptător. De aceea, eu zic că el nu putea fi numit „hoț”, „bandit”, tâlhar” ori „brigand”, cum era numit în documentele vremii de către stăpânirea habsburgică.

Drept urmare a implicării în războiul curuților, în august 1703, Pintea Viteazul, numit în unele documente ale vremii drept „domnișorul Pintea din Măgoaja”, a participat, împreună cu două companii de curuți organizate și conduse de el, la un atac asupra orașului Baia Mare alături de comandanții Andrei Bekessy, Ioan Lantos și Bella Urszuly. Ajunși la poarta de sud a orașului, în seara de 13 august, Pintea a cerut autorităților austriece și orășenilor să predea orașul lor, reprezentanților principelui Ferencz Rákóczi al II-lea. În primă fază a tratativelor, s-a convenit la un schimb de ostateci, drept garanție a continuării tratativelor și se amână negocierile pentru a doua zi. A doua zi, pe 14 august, cei asediați acceptă, de  principiu, propunerea lui Pintea, cu condiția ca acesta să trimită o delegație la  Rákóczi pentru a-i face cunoscută decizia lor și pentru ca acesta să confirme faptul că va lua orașul sub protecția sa. Asediații, ca dovadă a bunelor lor intenții, au făcut daruri curuților aflați sub zidurile orașului, în număr de șapte căruțe cu pâine, carne și butoiașe cu vin. Oamenii lui Pintea ar fi aflat că alimentele erau, de fapt, otrăvite și, fără să stea pe gânduri, au atacat poarta orașului, reușind să o dărâme, dar, în luptele care au urmat, Pintea a fost grav rănit de un glonț și a murit. Alte surse spun că n-ar fi murit pe loc ci mai târziu. „Corpul său, ca cel al unui hoţ, a fost îngropat fără ceremonie, lângă gardul din interiorul cetăţii.” (Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Fond primăria Baia Mare, Protocollum V ab anno 1701 uscue 1715 inclusiva, anno 1703, p 20-21). Conform altor date și surse, Pintea ar fi fost doar capturat şi rănit la 14 august, fiind apoi împuşcat pe data de 22 august, la ordinul sau chiar de către consilierul Istvan Decsy, proconsul ungur în Magistratura oraşului Baia Mare.

Moartea lui a fost, faptic, o grea lovitură pentru tabăra curuților, prin aceasta ei pierzând sprijinul țăranilor săraci și a iobagilor din întreaga Țară a Chioarului, din Maramureș și nu numai. În tradiția orală vehiculată în legendele și baladele populare se zice că, de fapt, Pintea a fost omorât din cauză că a fost trădat de unul dintre „fărtați” pentru o oarecare sumă mare de taleri împărătești. Pe lângă diverse speculații posibile și ipoteze neconfirmate, există certitudinea că Grigore Pintea a fost împuşcat mortal, la asediul Băii Mari, la 14 august, în faţa porţii de miazăzi a cetăţii, în apropiere de Bastionul Măcelarilor. Un document păstrat la Filiala Arhivelor Statului din Sighetu Marmaţiei îl indică pe un oarecare Istvan Decsy, proconsul ungur în Magistratura oraşului Baia Mare, ca fiind cel care ar fi ordonat împușcarea mortală a lui Grigore Pintea, cum spuneam anterior. Nu se știe cu exactitate unde a fost înmormântat, dar există un cenotaf pe serpentinele de coborâre din Pasul Gutâi. Haiducii săi şi-au văzut, în continuare, de „treabă” şi după moartea lui Pintea, numele lui fiind purtat de mulţi conducători ai acestora, până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, acest fapt explicând multele şi frumoasele legende, întâmplări şi fapte de arme atribuite generic lui Pintea. Astfel, zice-se, că un alt Pintea Viteazu apare în anii 1708 la Baia Sprie şi 1711 la Budeşti, acesta fiind executat la Satu Mare în 1711. Acesta ar fi avut și el trei cete de haiduci, una în munţii Gutâi, alta în Oaş şi alta prin părţile Cicârlăului şi pare să fi fost născut tot la Budeşti. Un alt Pintea „apare” în timpul luptelor cu tătarii din 1717, un altul în 1845 la Baia Sprie – unde este spânzurat (și se pare că zalele acestuia sunt expuse la Muzeul Județean de Arheologie și Istorie Maramureș) şi ultimul la Ocna Şugatag în 1848, an când acesta trece în tabăra revoluţionarilor de sub comanda lui Ioan Buteanu, prefect de-al lui Avram Iancu. De fapt, numele de Pintea devenise un sinonim cu răzvrătirea, vitejia și sprijinul celor obidiți.

Ca urmare a faptelor sale, oamenii locurilor pe unde a haiducit au împânzit locurile cu numele său și multe toponime derivate de la el s-au păstrat până astăzi în toată partea de nord-vest a țării. De exemplu, între Târgu Lăpuș și Copalnic Mănăștur se află muntele „Șatra Pintii”. Acordarea numelui lui Pintea unui munte întreg se datorează faptului că pe acest munte se află unul din locurile în care acesta își găsea adăpost alături de ortacii săi. În Baia Mare, în apropierea Bastionului Măcelarilor, locul unde s-a aflat și poarta unde se spune că ar fi murit Pintea, se află strada care se numește, astăzi, Pintea Viteazul. Pe drumul de la Baia Mare spre Baia Sprie se trece prin satul Tăuții de Sus, unde, la capătul satului, se află un bolovan mare, zis a fi „bolovanul Pintii”. Tradiția orală locală spune că acesta ar fi fost dus acolo de către Pintea. Acesta, deși rănit în una din luptele sale, a cărat acest bolovan în spate și locul în care l-a pus jos a devenit hotarul dintre cele două localități. Tot în apropierea orașului Baia Sprie, se află un deal numit Roszoly, pe care, aproape de vârf se află un stâlp construit din blocuri uriașe de piatră, așezate unul peste altul, numit „Turnul lui Pintea”. Despre acesta se spune că ar fi fost ridicat de către Pintea singur, fără niciun ajutor. Tendința populară de a acorda eroilor reali puteri supranaturale, mitologice…Tradiția spune că muntele Gutâi a fost locul în care Pintea își avea ceea ce azi am numi cartierul general. Aici există mai multe locuri ce poartă numele haiducului. Aproape de vârful muntelui, se află un izvor cu apă limpede numit „Izvorul lui Pintea”, ceea ce întărește presupunerea că aici Pintea își avea unul din locurile preferate în care se retrăgea. Cel mai important argument că baza principală a cetelor lui Pintea se află pe acest munte este și faptul că în apropierea izvorului se află „Pivnița lui Pintea”, locul în care se spune că și-ar fi păstrat comorile adunate prin haiducie. Pe muntele Gutâi se mai întâlnesc: „Focul lui Pintea” și „Făgădăul lui Pintea”. Trecând din Țara Chioarului în cea a Maramureșului, pe drumul Cavnicului, în Vârful Rotunda se află un loc numit „Piciorul Calului.” Tradiția orală spune că acolo și-a rupt piciorul calul lui Pintea, într-unul din drumurile spre peștera în care erau ascunse buynurile adunate din haiducie. Coborând de pe munte, însatul Budești, cel în care Pintea a trăit în copilărie după moartea părinților, putem întâlni multe locuri care au primit numele lui: „Fântâna Pintii”, „Făgădăul Pintii”, „Peștera Pintii”, „Staulul Pintii”. Despre staul se spune că acolo și-ar fi ținut Pintea herghelia pentru cetele sale. La sud de Baia Mare, în satul Iadăra, pe malul pârâului cu același nume, se află o strâncă numită „Cocoșul Pintii”, iar la câteva zeci de metri de  el, un imens bolovan cunoscut ca „Masa Pintii”. Localnicii susțin că aici venea uneori Pintea cu ortacii lui și luau masa, după care, în poienița din apropiere numită și ea „Poiana Pintii”, încingeau hore. Aproape de Dej, la Măgoaja, satul natal al lui Pintea, se întâlnesc o serie de toponime ce amintesc de Pintea Viteazul ca „Poienița lui Pintea” și „Bliduțu’ Pintii”. Și am mai putea continua cu această enumerare de toponime, existente chiar și în ținuturile Dornelor…

Se zice c-ar exista azi obiecte care i-ar fi aparținut lui Pintea. Astfel, coiful și zalele lui Pintea Viteazul, sunt păstrate într-o biserică veche din Budeștiul unde acesta a copilărit. Maramureșenii au ținut cu orice preț ca dovada vitejiei haiducului să le aparțină, chiar dacă, la un moment dat, se pare că au fost nevoiți să o răscumpere. Preotul locului, Gheorghe Moldovan, spunea într-un interviu pentru un ziar maramureșean acum vreo patru ani, că, acel „coif, ca greutate, are un kilogram și jumătate, cămașa 8,5 kg și, fiind destul de grea, trebuia un om pe măsură să o poarte. Pintea Viteazul a purtat-o și se spune că el însuși a lăsat în grija bisericii cămașa și coiful. În 1860, acestea se aflau la Budapesta, au fost luate de autoritățile maghiare și duse acolo, iar credincioșii din Budești au făcut un efort uriaș adunând prețul cerut de unguri, 1000 de florini, sumă mare la acea vreme, pentru a răscumpăra coiful și cămașa de zale și astfel au fost readuse în Budești”. Este posibil să-i fi aparținut sau poate că nu, dar efortul sătenilor nu face decât să ne demonstreze, de fapt, cât de mult a fost iubit haiducul Pintea de către maramureșeni. Muzeul Județean de Arheologie și Istorie Maramureș păstrează sabia și pistolul cunoscute ca fiind ale lui Pintea Viteazul. Al unuia dintre cei ce s-au numit Pintea…

În ceea ce privește majoritatea lucrurilor atribuite lui Pintea Viteazu (cămaşa de zale și coiful de la Budeşti, sabia, pistoalele, buzduganul), unii cercetători spun că acestea par a fi de dată mai recentă decât epoca în care a trăit personajul nostru şi pot să fi aparţinut vreunui alt Pintea dintre cei menţionaţi ulterior cu acest nume. E posibil, dar eu nu cred că ar conta prea mult în balanța istoriei! Sau măcar a poveștii faine despre Pintea…În timp ce majoritatea celor ce au auzit despre Pintea, îl păstrează în amintiri ca în legendele despre el, unii cercetători într-ale istoriei, printre care: Dariu Pop, Coloman Oszóczki, Ioan Ranca, Susana şi Avram Andea, mai nou şi Teofil Ivanciuc, oameni pricepuți, de altfel, prezintă publicului interesat unele documente emise de stăpânirea vremii, vremii care îl prezintă drept un simplu hoţ, un tâlhar și-un făcător de rele etc. Nu le fac un proces de intenție, Doamne ferește, dar,cum ați fi vrut să-l fi „prezentat” stăpânirea vremii, stimați domni și doamne? Normal că în culori negre, cât mai negre! Cam pe modelul unguresco-nemțesc despre Vlad Țepeș! Cred, sincer, în puterea documentelor ca izvoare istorice, dar mai trebuie și interpretate în funcție de contextul vremii și vremurilor la care se referă. Altfel, documentele respective nu reprezintă decât un răboj din care uităm oamenii!

Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești”  și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

xxx- „Calendarul Maramureșului“, Baia Mare, 1978

Dr. Laurenţiu Batin, „Originea haiducului Pintea Viteazul”, în  „Acta Musei Maramorosiensis-X-2014”

Filipașcu Alexandru, Istoria Maramureșului. Editura „Gutinul” Baia Mare, 1997
Semnal, Revistă Anuală a Centrului de Cercetări, Serie nouă An 1 (7) Nr. 1 (7)/ 2018, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2018

Mădălina Medan, „Haiducul Pintea Viteazul”, în „Memoria ethnologică” nr. 72 – 73 , iulie – decembrie 2019 (An XIX)

https://www.ropdf.info/c%C4%83utare/pintea-viteazul

https://www.scribd.com/doc/83097835/Haiducii-lui-Pintea

https://www.emaramures.ro/istorie-locala-pistolul-si-camasa-de-zale-a-lui-pintea-viteazul-pot-fi-vazute-la-bastionul-macelarilor-video/

http://www.gazetademaramures.ro/haiducul-pintea-viteazul-in-amintirile-romanilor-si-rutenilor-din-regiunea-transcarpatia-24026

https://www.lspv.ro/cine-a-fost-pintea-viteazul/

https://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/dezvaluiri/marina-glodici-%E2%80%9Epe-urmele-legendarului-haiduc-maramuresan-pintea-viteazul-307-ani-de-la-moartea-sa%E2%80%9C/

https://www.antenasatelor.ro/lada-de-zestre/ldz/romania-misterioasa/24320-pintea,-viteazul-care-%C8%99i-a-lasat-cama%C8%99a-de-zale-intr-o-biserica-3-legende-din-bude%C8%99ti.html

http://www.gazetademaramures.ro/pintea-viteazul-imparatul-codrilor-13386

https://historia.ro/sectiune/portret/pintea-viteazul-vestitul-haiduc-al-maramuresului-568730.html

https://www.gazetanord-vest.ro/2016/10/adevarul-si-legendele-despre-pintea-viteazul-haiducul-maramuresului-si-satmarului/

http://www.gazetademaramures.ro/pintea-viteazul-imparatul-codrilor-13386