Veronica Micle a fost o poetă română, cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu
#Postat de Carmen Vintu on aprilie 22, 2022
Veronica Micle, n. Ana Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud, Principatul Transilvaniei – d. 3 august 1889, Văratec, Agapia, Neamț, România) a publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii.

După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863 cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.
În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.
În 1869 contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.
În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena alături de soțul Ștefan Micle care avea o întâlnire cu rectorul Universității din Viena, iar ea pentru un tratament medical (suferea de psoriazis), ocazie cu care îi este prezentat studentul Mihai Eminescu. Soțul pleacă de la Viena după trei zile, iar ea rămâne la tratament încă 6 luni. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză.
La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultuoasă.
În 1875 Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.
În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.
La 6 august 1879 moare soțul ei, Ștefan Micle. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.
În 1886 Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.
La 3 august 1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. A fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec.
În poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.
O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.
Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”.

În 1887, s-a mutat la București în efortul de a-i menține spiritul lui Eminescu. După moartea lui Eminescu, în iunie 1889, s-a retras la Mănăstirea Văratec , unde a alcătuit un volum intitulat Dragoste și Poezie , în care a inclus poezii proprii și pe cele dedicate ei ale lui Eminescu, la care a adăugat comentarii. A murit la numai două luni de la moartea lui Eminescu. Este înmormântată pe terenul mănăstirii, în satul Văratec. Casa ei din Târgu Neamț, dăruită de părinți drept zestre de nuntă și pe care a donat-o mănăstirii în 1886, este acum muzeu.
Autor: Veronica Micle
- Ah! Du-te…
- Ah! Fugi…
- Ai plecat…
- Albăstrelele
- Am plecat…
- Ar fi destul
- Aș vrea să viu…
- Aubade
- Ca azi…
- Că mi-ar zdrobi suspinul…
- Când îmi plec
- Când noaptea e adâncă…
- Ce n-ar da un mort din groapă
- Cel din urmă vis
- Cu gândul
- De ce-ți mai numeri anii…
- De ce în sufletul meu…
- De dorul tau…
- De pe țărmurile lumii…
- De pe-un vârf…
- De-ai ști…
- Dialog liric
- Din pulberea iubirii…
- Din sufletu-mi…
- D-nei Aristița Manolescu
- Domnișoarei Elena Theodorini
- Dor de trecut…
- Drag mi-ai fost…
- Frumoasă, sfântă poezie
- Fugi
- Glasul durerei
- Iluziile mele
- În cenușă
- În dorul meu
- În zadar…
- La portretul unui poet
- La un portret
- Lac oglindă
- Lacrime și lacrime
- Lângă leagăn
- Lui X
- Lumea mare…
- Luminează-n ceruri luna…
- M-am gândit…
- Mater dolorosa
- Moarte, fugi
- Nu ești tu…
- Nu plânge…
- O clipă dac-ai amorțit
- O! Moarte vin de treci
- Pasăre cu pene albastre
- Pe-al meu gând…
- Pe ceruri…
- Povestea crinului
- Povestea lăcrămioarelor
- Povestea rozei
- Raze de luna
- Rime la un amic
- Sa pus valu
- Sa stins…
- Să pot întinde mâna…
- Să știi că oriunde
- Scrisoare
- Scrisoarea
- Singură
- Singurul noroc…
- Sunt lăcrimioarele-nflorite…
- Și cum sa stins…
- Și dacă-un dor…
- Și pulbere, țărână…
- Și te urăsc…
- Și ura și iubirea
- Șterge-ți lacrima…
- Știu c-amorul tău…
- Tristă de ce-i…
- Uitarea
Jurnal FM 