Lumina din fiecare, sau lecţia dragostei

Lumina din fiecare, sau lecţia dragostei

Din balconul apartamentului meu se vede biserica de la gară, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. Suntem în Săptămâna Patimilor, este Sfânta şi Marea Marţi, care ne pregăteşte, prin parabola celor zece fecioare şi prin cea a talanţilor, să întrăm în cămara Mântuitorului. Pentru creştini, cămara Mântuitorului este Sfânta Biserică, dar acum, din binecuvântate pricini, suntem opriţi de a intra în ea. Poate că nu ne-am îngrijit îndeajuns de untdelemnul ce le lipsea şi celor zece fecioare, ultdelemn pe care Părinţii Bisericii l-au asemuit cu virtutea milosteniei. Nicio altă virtute, ne spun ei, nu-ţi deschide uşa cămării Mântuitorului, dacă nu este unită cu milostenia. Haideţi să privim înlăuntrul nostru; câtă milostenie sinceră, deplină, am făcut, în numele Domnului, în viaţă?

Toată asceza care nu are dragoste, este străină de Dumnezeu, ne aminteşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, într-un text prezent în volumul al II-lea din Filocalie. Mântuirea nu se agoniseşte numai prin nevoinţe personale, prin asceză; acestea sunt necesare, dar uşa cămării Mântuitorului se deschide doar dacă le unim cu dragostea faţă de aproapele. Iar dragostea faţă de aproapele nu se poate ţese de la distanţă. O, ce mult iubesc umanitatea, spunea cineva din fotoliul său, din camera sa încălzită: Dar pe vecinul care bate covorul când dorm, l-aş strânge de gât! Adevărata probă este să iubeşti de aproape, nu de la distanţă…

Cât despre înmulţirea talanţilor, a talentelor, cum spunem în româneşte, lucrurile stau tot aşa: nicio calitate, niciun talent nu este deplin, dacă nu este unit cu dragostea, dacă nu este pus în slujba aproapelui. Etimologic, cuvântul ministru înseamnă slujitor. Asta însemană că în Biserică toţi suntem, sau, mai bine spus, putem fi, miniştri.

Stau în balcon, la ora Deniei, şi privesc spre biserică. Altădată, la această oră, cei mai răvnitori dintre creştini începeau să-i treacă pragul, unul câte unul. M-am nimerit şi eu, anul trecut, în vremea deniilor, în biserica de la demisol, între creştinii adunaţi în jurul părintelui. Dar pentru că nu aveam măsura rugăciunii, mă deranja faptul că o credincioasă cânta prea tare, odată cu strana, că o alta se mişca încolo şi încoace, că un domn îmbrăcase o haină scoasă de la naftalină, că un altul îngenunchia, silindu-mă să mă lipesc de perete.

Abia acum înţeleg: a iubi, înseamnă a vedea partea bună din fiecare, lumina din om.

O, dacă aş putea fi acum acolo, în biserică, lângă ei, cu ei, m-aş sili să le văd lumina, nu micile gesturi, neesenţiale, care, vorba lui Eminescu, sunt legate de o mână de pământ. M-aş sili să le văd partea de cer din priviri, nu lutul; lumina, nu întunericul.

Pe mine, starea de izolare din timpul Săptămânii Mari mă învaţă lecţia iubirii aproapelui. Dar o voi învăţa, oare, până la capăt? Mă voi lăsa locuit de iubire şi după ce restricţiile vor fi ridicate?

Unde-i dragoste puţină, lesne-i a găsi pricină, sună o vorbă din bătrâni, ce dă seamă de familia fiecăruia dintre noi, dar şi de marea familie a bisericii pe care o frecventăm. Dincolo de poporul creştin din care facem parte, fiecare dintre noi îşi duce viaţa în comunitatea creştină din biserica pe care o frecventează. Pentru fiecare dintre noi, chipul creştinismului, dincolo de doctrina bisericii, de lecturi, de pelerinajele pe care le facem, este chipul comunităţii creştinilor din rândurile căreia facem parte, comunitate crescută de şi în jurul preoţilor slujitori. Oamenii din această comunitate sunt aproapele, pentru ei trebuie să ne rodim talantul, pentru ei trebuie să agonisim untdelemnul milosteniei. Darurile noastre se por revărsa, desigur, şi asupra altora, dar orizontul parohiei din care facem parte este orizontul şi rădăcina vieţii noastre creştine, rădăcina urcuşului nostru spre Înviere.

Acum, stând în izolare, începem să înţelegem că viaţa este cu oameni, pentru oameni, între oameni, că biserica este cu oameni, pentru oameni, între oameni. Da, purtăm în inimă câte o biserică, da, avem acasă icoane, facem rugăciuni, aprindem candela, dar lipsirea de aproapele, abia acum înţeleg, ne lasă în inimă, în suflet, o adâncă rană.

Preotul, prin taina spovedaniei şi împărtăşaniei, strânge credincioşii în jurul lui, aşa cum cloşca îşi strînge puii, iar când va veni Dreptul Judecător, va fi judecat împreună cu puii lui duhovniceşti. Taina creştinismului este taina trupului înviat al Mântuitorului Hristos, dar şi taina trupului viu al Bisericii, a  credincioşilor strânşi în jurul preotului care ţine în mâini Sfântul Potir.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să nu uităm, să nu ne golim de dorul acesta de a fi împreună în Biserică, după ce valul ce ne bântuie va trece, să ne regăsim în lumina cea neînserată a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi să deprindem lecţia iubirii care vede doar partea bună din fiecare, doar lumina  …

                                                                  Dan Dumitru Iacob