Tudor Vianu ( 8 ianuarie 1898 – 21 mai 1964) a fost un critic literar, critic de artă, poet, filozof, academic și traducător român, cu un rol major în receptarea și dezvoltarea modernismului în literatura și arta română

Tudor Vianu ( 8 ianuarie 1898 – 21 mai 1964) a fost un critic literar, critic de artă, poet, filozof, academic și traducător român. A avut un rol major în receptarea și dezvoltarea modernismului în literatura și arta română. A fost căsătorit cu Elena Vianu, ea însăși critic literar, și a fost tatăl lui Ion Vianu, psihiatru, scriitor și eseist.

Născut la Giurgiu într-o familie de evrei convertiți la creștinism și-a făcut studiile primare în oraș, la Gimnaziul Ion Maiorescu, urmate de Liceul Gheorghe Lazăr din București. În jurul anului 1910, a început să scrie poezie – pe care nu a publicat-o niciodată. În 1915, Vianu a devenit student la Catedra de Filosofie și Drept a Universității din București. În acea perioadă, Vianu începe să frecventeze cercul literar simbolist al lui Alexandru Macedonski, iar, în 1916, publică un studiu despre Macedonski și ulterior versurile proprii în revista Flacăra.

Sursa foto: www.comunismulinromania.ro

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu#/media/Fi%C8%99ier:Tudor_Vianu1.jpg

La intrarea României în Primul Război Mondial, a fost înrolat în Armata Română, s-a antrenat ca cadet de artilerie la Botoşani şi a luat parte la campania Moldovei. În 1918, s-a întors la București, unde a fost redactor la Literatorul lui Macedonski, și și-a reluat studiile, absolvind în 1919. Vianu a lucrat și la redacție la Ideea Europeană a lui Constantin Rădulescu-Motru și la Luceafărul. În 1921, îşi începe îndelungata colaborare cu Viaţa Românească, în timp ce contribuie la Sburătorul lui Eugen Lovinescu.

În 1923, a obținut un doctorat în Filosofie la Universitatea din Tübingen, cu teza Das Wertungsproblem in Schillers Poetik („Judecarea valorilor în poetica lui Schiller”), primul său studiu major de estetică (pronunțat în noiembrie 1923). Lucrarea a fost lăudată de Lucian Blaga, care a fost ulterior colegul lui Vianu în perioada în care au fost membri ai personalului Gândirea; cei doi au împărtășit o apreciere a expresionismului[4]. Alături de Blaga, a reprezentat tendințele moderniste timpurii ale Gândirea și s-a opus susținerii intense a tradiționalismului a lui Nichifor Crainic (pe vremea când redactorul revistei, Cezar Petrescu, ocupa o poziție de mijloc).

Odată cu publicarea lui Dualismul artei în 1925 (urmat de o lungă succesiune de culegeri de eseuri și studii), Vianu și-a asigurat locul în peisajul cultural al României moderne și a devenit profesor titular de estetică la Universitatea din București. Cam în aceeași perioadă, s-a distanțat de Gândirea (care devenea purtător de cuvânt al tradiționalismului de extremă dreaptă a lui Crainic) și a susținut în schimb o guvernare democratică.

Pe tot parcursul perioadei interbelice, Vianu a fost un adversar al Gărzii de Fier fasciste, și a polemizat cu presa acesteia, devenind ținta atacurilor în Cuvântul. Statutul său de profesor era în pericol în timpul Statului Național Legionar înființat de Gardă în 1940 și simțea pericolul iminent al atacurilor fizice. Autoritățile antisemite au început să facă aluzie la originile sale evreiești și mai multe remarci violente i-au fost îndreptate. În urma Revoltei Legionare și a înfrângerii Gărzii, el a trimis o telegramă de felicitare Conducătorului (lit. „Lider”, titlu echivalent cu „il Duce” și „der Führer”) Ion Antonescu.

În 1945, după sfârșitul regimului lui Antonescu și al Doilea Război Mondial, el a primit o scrisoare de la prietenul său Eugène Ionesco: documentul formează o listă de intelectuali pe care Ionesco i-a criticat dur pentru activismul lor pro-Garda de Fier (între care și Nae Ionescu). , Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Dan Botta, Mircea Vulcănescu, Horia Stamatu, Paul Sterian, Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Dumitru Cristian Amzăr, Costin Deleanu și Paul Deleanu).

Conducător al Teatrului Naţional al României în 1945, ambasador în Republica Socialistă Federală Iugoslavia în 1946, Vianu a devenit membru de onoare al Academiei Române începând cu 1955. A făcut câteva concesii noilor autorităţi comuniste, pe care Ion Vianu le-a descris drept „ pur formală”[11] (apreciere împărtășită de Ion Papuc, care susținea că Vianu s-a alăturat Partidului Comunist Român „din lipsă de ieșire”).[2] A sprijinit activ personajele literare care, în calitate de foşti membri ai Gărzii de Fier, s-au confruntat cu închisoarea — Vianu a fost martor al apărării în procesul lui Traian Herseni, iar, alături de Mihai Ralea, autorul unui recurs pentru eliberarea lui Petre Ţuţea.

În ultimii săi ani, el a tradus câteva dintre lucrările lui William Shakespeare în limba română. La începutul verii anului 1964, a finalizat Arghezi, poet al omului („Arghezi, poet al omenirii”), purtând subtitlul Cântare omului, o lucrare din domeniul literaturii comparate. A început tipărirea chiar în ziua morții autorului său, din cauza unui atac de cord.

Investigațiile lui Vianu în istoria culturii, împreună cu interesul său viu pentru sociologia culturii, i-au permis să dezvolte o filozofie influentă, care a atribuit culturii un rol fundamental în modelarea destinului uman. După părerile sale, cultura, care eliberase oamenii de imperativele naturale, era un atu pe care intelectualii trebuiau să-l păstreze intervenind în viața socială.

În analiza sa asupra Epocii Iluminismului și a filozofiei secolului al XIX-lea, Vianu l-a celebrat pe Hegel pentru că a unificat tendințele concurente ale raționalismului universalist și istoricismului etnocentric. O parte considerabilă a analizei sale s-a concentrat pe criza modernă a valorilor, pe care a atribuit-o incapacității valorilor de a se impune tuturor indivizilor și pe care a evidențiat-o în ideile unor filosofi la fel de diverși precum Friedrich Nietzsche, Karl Marx și Søren Kierkegaard.

Operă

Selecție din scrierile publicate (1925-1945)

• Dualismul artei (1925)
• Poezia lui Eminescu (1930)
• Arta și frumosul (1931)
• Arta prozatorilor români (1932)
• Idealul clasic al omului (1934)
• Estetica, 2 volume (1934-1936)
• Filosofie și poezie (1937)
• Introducere în teoria valorilor (1942)
• Istoria literaturii române moderne – în colaborare cu Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu (1945)
• Filosofia culturii (1945)

Cărți scrise după 1947

• Probleme de stil și artă literară (1955)
• Cervantes (1955)
• Racine (1955)
• Voltaire (1955)
• Literatură universală și literatură națională (1956)
• Problemele metaforei și alte studii de stilistică (1957)
• F.M. Dostoievski (1957)
• Versuri (1957)
• Ideile lui Stendhal (1959)
• Alexandru Odobescu, monografie (1960)
• Studii de literatură universală și comparată (1960)
• Schiller (1961)
• Jurnal (1961), ed. a II-a (1970)
• Dicționar de maxime comentat (1962)
• Arghezi, poet al omului (1964)
• Despre stil și artă literară (1965)
• Studii de literatură română (1965)
• Postume (1966)
• Studii de stilistică (1968)
• Scriitori români, vol. I-III (1970-1971)
• Scriitori români din secolul XX (1979)

Corespondență

• Tudor Vianu, Opere, vol 14, Corespondență, interviuri, poemul „Arcadia”, ediție îngrijită și note de Vlad Alexandrescu, cu un text de Gelu Ionescu, București, Editura Minerva, 1990;
• Scrisori către Tudor Vianu, vol. I, 1916-1935, ediție îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu, note de Vlad Alexandrescu, București, Editura Minerva, 1992 ;
• Scrisori către Tudor Vianu, vol. II, 1936-1949, ediție îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu, note de Vlad Alexandrescu, București, Editura Minerva, 1994;
• Scrisori către Tudor Vianu, vol. III, 1950-1964, ediție îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu, note de Geo Serban, postfață de Florin Țurcanu, București, Editura Minerva, 1997.

Afilieri

• Membru corespondent al Academiei Române din 1935, apoi titular din 1955.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu

https://en.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu