„Oameni care au fost”. Generalul Ioan Boeriu, primul comandant al Corpului 7 Armată român…  
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Jur credinţă naţiunii române şi supunere în toate Consiliului Naţional Român. Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc, pe care nu-l voi părăsi la nici un caz şi sub nicio împrejurare“. – fragment din jurământul militarilor români ardeleni la Viena, sub conducerea generalului Boeriu

Ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre, fie ei din Brașov și împrejurimi, fie de pe tot cuprinsul țării și din toate timpurile. Repet ceea ce am mai spus pe la începuturile acestei rubrici, că toate „portretele vorbite” ale „oamenilor care au fost” sunt creionate exclusiv pe baza surselor pe care le inserez la finalul fiecărui portret. Aceste „portrete” nu s-au dorit, nu se doresc și nici nu sunt „viziuni academice” ori de alt tip mai „prețios”, de rămas „pentru eternitate”, ci sunt doar demersuri de aducere la cunoștința publică a unor figuri mai puțin cunoscute către cei care, întâmplător, citesc aceste rânduri. Astăzi, vă aduc în atenție câteva gânduri în câteva rânduri despre cel care-a fost generalul baron Ioan Boeriu. Una dintre cele mai interesante personalităţi care au participat la Marea Adunare Națională de la Albă Iulia și, implicit, la înfăptuirea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918 a fost baronul făgărășean Ioan Boeriu. Unele surse spun că el ar fi fost feldmareşal al armatei imperiale austro-ungare, grad care i-ar fi fost acordat în august 1918. Alţii scriu că el ar fi avut „doar” gradul de general și adevărul este că a fost general al imperiului. Însă toţi cei ce au scris despre acesta au căzut de acord asupra faptului că, sub oblăduirea lui Iuliu Maniu, unul dintre liderii de necontestat ai românilor ardeleni în acele vremuri efervescente politic, baronul Ioan Boeriu a creat o adevărată armată românească a Transilvaniei, care a fost implicată ulterior inclusiv în luptele duse împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, condusă de bolşevicul Bela Kun, în anul 1919. Generalul Ioan Boeriu este, din păcate, un nume mai puţin cunoscut românilor, deşi meritele militare şi originea sa ar trebui să-i confere un loc printre personalităţile de seamă. Dar, vorba unui bun amic: memoria este cea cu care uităm! Generalul Ioan Boeriu a fost un mare om de arme şi unul dintre puţinii care şi-au păstrat gradul de general în două regimuri politice atât de diferite și antagonice: în Imperiul Austro-Ungar şi în Regatul României. S-a spus de multe surse că ar fi fost participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, cea care a consfinţit Unirea cea mare de la 1 Decembrie 1918, dar, din păcate, nu a fost prezent la aceasta, având treburi destul de importante pe unde a fost atunci, după cum vom vedea mai departe. Ioan Boeriu era, din ianuarie 1919, comandantul tuturor forţelor militare aflate în subordinea Consiliului Dirigent al Transilvaniei iar după autodizolvarea Consiliului Dirigent, a primit comanda Corpului 7 Armată din Sibiu. Printre altele, merită menționat faptul că austriecii îi datorează făgărășeanului Boeriu înăbuşirea revoltei bolşevice din Viena anului1918. Multe s-au uitat de atunci, nu-i așa?

Născut în anul 1859, în satul Vaida-Recea din ţinutul Făgăraşului (astăzi comuna Recea din judeţul Braşov), fiu al fostului grănicer român Ioan Boeriu şi al soţiei acestuia, Ana, născută Pop, viitorul general şi-a început studiile la şcoala „grănicerească” din satul natal. Această şcoală, fostă „şcoală capitală” pe timpul existenţei Regimentului 1 Grăniceresc român (1763-1851), datorită prestigiului de care se bucura şi, totodată, tradiţiei, ca grănicerii să-şi dea copiii să înveţe acolo, era frecventată de numeroşi şcolari ce proveneau din numeroase sate ale Ţării Făgăraşului. Să nu uităm că, aici, la Vaida-Recea, a fost sediul Companiei a 9-a, şi totodată al Batalionului 2 din Regimentui Grăniceresc, care-şi avea comandamentul în comuna Orlat (județul Sibiu), regiment românesc ce cuprindea, sub jurisdicţia sa, 82 de sate, aşezate pe toată partea de sud a Transilvaniei, între Haţeg şi Zărneşti (Tohanu Vechi). Absolvind şcoala cu rezultate meritorii, s-a înscris la Gimnaziul romano-catolic din Sibiu, unde şi-a desăvârşit cunoaşterea limbii germane, limbă care-i va fi deosebit de utilă în viitoarea carieră militară din „chezaro-crăime”. După absolvirea gimnaziului, părinţii l-au îndemnat să urmeze teologia, în ideea în care, ulterior, să revină în satul natal în calitate de preot. Dar a fost mai puternică chemarea care-l îndemna să se îndrepte spre cariera armelor. O mare contribuţie în luarea acestei decizii a avut-o şi un unchi de-al său, fost grănicer, dar mai ales a avut-o colonelul David Urs-baron de Margina, preşedintele „Fondului scolastic grăniceresc” din Sibiu, conducător al şcolilor grănicereşti din sudul Transilvaniei. S-a înscris la Şcoala de Cadeţi (Kadettenschule) din Sibiu, şcoală a armatei austro-ungare. Aceasta era o şcoală militară pregătitoare. Candidaţii trebuia să aibă vârsta de cel puţin 16 ani, iar ca pregătire, şcolară anterioară de patru clase secundare. Urmau aici patru ani, după care, absolvenţii erau distribuiţi la regimente cu gradul de stegari (Fähnrich), echivalentul gradului de plutonier. După executarea stagiului minim de un an, care, pentru unii, putea să fie de patru-cinci ani, în funcţie de locuri şi pe baza calificativelor obţinute la încheierea stagiului, respectându-se cu stricteţe ordinea clasificării la absolvirea şcolii, erau înaintaţi la gradul de sublocotenenţi activi. În viața sa militară, a avansat de la gradul de stegar până la cel de general de divizie, dovedindu-şi calităţile de militar, astfel: 1 noiembrie 1879-1 noiembrie 1880, stegar; 1 noiembrie 1880-1 mai 1886, sublocotenent; 1 mai 1886-1 noiembrie 1892, locotenent; 1 noiembrie 1892-1 mai 1905, căpitan; 1 mai 1905-1 mai 1909, maior; 1 mai 1909-1 mai 1912, locotenent colonel; 1 mai 1912-1 septembrie 1915, colonel; 1 septembrie 1915-2 noiembrie 1918, general-maior și, ulterior, general de divizie. Tânărul absolvent al Şcolii de Cadeţi, Ioan Boeriu, având calificativul de „eminent” a fost repartizat la Regimentul 68 infanterie K.u.K. Pentru cine nu știe ce înseamnă K.u.K., precizez că expresia „kaiserlich und königlich” (chezăresc și crăiesc sau împărătesc și crăiesc), prescurtată K.u.K (sau K. und K.), a fost folosită pentru a desemna „monarhia întreagă”, adică instituțiile comune ale ambelor jumătăți ale Austro-Ungariei, apărute în urma împărțirii Imperiului Austriac prin Compromisul cu Regatul Ungariei din 1867. După avansarea la gradul de sublocotenent a primit diferite funcţii în regimente din Bosnia, Budapesta şi Viena. În anul 1905, este avansat în gradul de maior şi primeşte comanda unui batalion din Regimentul 76 Infanterie  din Esztergom (Ungaria). La 1 mai 1909, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel. În această perioadă, se găsea în statul major al Regimentului 33 Infanterie din Arad, unitate formată în cea mai mare parte din ostaşi români. În anul 1914, purta gradul de colonel şi era comandantul Regimentului 76 Infanterie. În fruntea acestui regiment, participă la campaniile armatei austro-ungare în anii primului război mondial.

Pentru vitejia dovedită în luptele purtate pe frontul rusesc, la 23 august 1914, a fost decorat cu Crucea de cavaler al Ordinului „Maria Tereza”, primind totodată şi titlul nobiliar de „Baron de Polichna” după numele localităţii unde s-a evidenţiat în luptă. A fost cel de-al doilea ofiţer român şi totodată ultimul care a fost decorat cu acest înalt ordin militar habsburgic, care aducea cu el titlul de baron al Imperiului. Primul ofiţer român care mai primise un asemenea ordin a fost chiar David Urs, cel care l-a îndemnat pe proaspătul decorat să păşească pe calea vieții ostăşeşti. Când a fost consultat de conducerea armatei referitor la decorarea sa cu cel mai înalt ordin al armatei austro-ungare, a declarat: „Dacă mi s-ar acorda Ordinul „Maria Tereza”, m-ar bucura numai fiindcă s-ar consacra astfel eroismul regimentului meu”. În anul următor, pentru merite militare deosebite, colonelul Ioan Boieriu, a fost decorat cu Ordinul „Leopold” în grad de cavaler. Pe timpul luptelor duse în localitatea Sulozcsova, a fost grav rănit. Evacuat de pe câmpul de luptă, a fost internat într-un spital din Viena, unde a primit vestea că a fost avansat la gradul de general la 11 septembrie 1915. După ieşirea din spital, generalul Ioan Boeriu a fost numit într-o importantă funcţie din cadrul Ministerului de Război din Viena. Sfârşitul războiului din toamna anului 1918 îl găseşte pe generalul român în fruntea „Senatului Militar Român” din Viena, unde preia conducerea „Sfatului central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal şi Bucovina”, organism militar subordonat Consiliului Naţional Român din Transilvania, for care a organizat militarii români aflaţi în capitala Austriei şi prin împrejurimi. Aici, baronul Ioan Boeriu a luat parte la o acţiune deosebit de temerară. Împreună cu Iuliu Maniu, în toamna anului 1918, el s-a angajat în restaurarea ordinii în Viena. Capitala Austriei era în pragul revoluţiei bolşevice, iar armata era în descompunere. Iuliu Maniu şi Ioan Boeriu s-au prezentat atunci la Ministerul de Război şi au cerut să li se subordoneze forțele militare aflate în cazărmile Carol şi Ferdinand, acele unităţi militare din cazărmile respective fiind formate majoritar din români.

Cei doi lideri au format o veritabilă armată naţională românească, ce dispunea de circa 60.000 de soldaţi în Viena şi în împrejurimi. Unele surse spun că efectivele acestei armate s-ar fi ridicat, la un moment dat, la 150.000 de soldaţi în toată Austria. Militarii au fost organizaţi „sub umbrela” unui „Senat Militar Român”, prezidat de baronul Ioan Boeriu. Ei au reinstaurat ordinea în Viena şi în Praga, iar soldaţii români au impresionat prin disciplină şi prin vitejie. Așa că, după ce au „pacificat” Viena, armata condusă de Ioan Boeriu s-a întors în Transilvania, iar el s-a-ntors printre ultimii. Anterior, conducerea Senatului Militar Român, întrunită în şedinţă la 13 noiembrie 1918, a stabilit ca în data de 17 noiembrie să aibă loc ceremonia oficială de depunere a jurământului şi a sfinţirii drapelului românesc în cazarma fostului Regiment Cezaro-Crăiesc 64 Orăştie. „Sfinţirea steagului şi depunerea jurământului s-a făcut cu deosebită măreţie în cazarma Franz Ferdinand din Trost-gasse, unde se afla Reg[imentul] nostru românesc 64 (din Orăştie), în ziua de 17 noiembrie 1918. Serviciul religios a fost oficiat de preoţii Iosif Serafim, Gheorghe Oprean şi Pavel Popa”. Din fericire, avem dovezi ale desfăşurării evenimentului, două fotografii, realizate de celebrul fotograf al Unirii, Samoilă Mârza, invitat la eveniment de către Gheorghe Oprean.

Cu ocazia sfinţirii drapelului tricolor, sub ale cărui falduri s-au reunit militarii români aflaţi în capitala imperiului, care în acele zile se prăbuşea pentru vecie, generalul Ioan Boeriu şi ceilalţi voluntari români au depus următorul jurământ: „Jur credinţă naţiunii române şi supunere în toate Consiliului Naţional Român. Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc, pe care nu-l voi părăsi la nici un caz şi sub nici o împrejurare”.  Senatul Militar Român a asigurat, prin cele două centre ale sale – cele din Viena şi Praga –, ordinea în cele două oraşe. Totodată, s-a preocupat de repatrierea militarilor români aflaţi pe teritoriul imperiului. Ultima adunare a Senatului, „şedinţa a II-a generală”, s-a desfăşurat în 27 noiembrie 1918 „într-o sală din Atlashol”, la aceasta participând şi Iuliu Maniu, cel care a propus dizolvarea Senatului și a anunţat lumea despre Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie, şi care a mulţumit generalului Boeriu „pentru ostenelile fără număr, aduse cauzei noastre ca president al senatului precum şi căpitanului Traian Popa şi tuturor celorlalţi însufleţiţi şi neobosiţi oficeri români”. Generalul Boeriu a fost un apropiat al elitelor politice româneşti din Transilvania încă din perioada în care activa în armata austro-ungară. Printre importantele personalităţi ale vremii, cu care s-a întâlnit mai des, se număra şi Ştefan Cicio-Pop (1865-1934), cel cu care va colabora toată viaţa. Generalul spunea, printre altele, că: „Pe avocatul Ştefan Cicio Pop din Arad îl cunoşteam mai demult. În toamna anului 1916, pe când activam la Ministerul de Război din Viena, (…) m-am oprit la Arad. De la gară am luat o birjă, care m-a dus acasă la dânsul. (…) Am petrecut atunci împreună câteva ceasuri nu numai plăcute, ci şi deosebit de utile pentru activitatea noastră de viitor, pusă în slujba cauzei naţionale. (…) Cu acel prilej, am pus bazele colaborării noastre, care va dura nealterată până la adânci bătrâneţe”.

Unele surse spun că ar fi participat la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională care a consfinţit Unirea tuturor românilor într-un singur stat, dar nu există documente care să ateste acest lucru. Adevărul este că, la 1 Decembrie 1918, generalul Boeriu se afla la Viena, de unde, împreună cu Constantin Iosipescu-Grecul, a trimis o telegramă „Către Consiliul Naţional Român Central, D[octo]r[ului] Ştefan Pop”, datată „18 noiembrie/1 decembrie 1918, Viena”, care avea următorul conţinut: „Românii din Viena salută şi felicită cu însufleţire firească măreaţa şi istorica adunare din Alba-Iulia şi declară aderenţă decondiţionată la deciziunile luate acolo. Trăiască neamul românesc”. Cel mai probabil, rămânerea lui Boeriu în capitala imperiului a fost în concordanţă cu spiritul lui de militar, pentru a se asigura că efectivele de militari români s-au îmbarcat în trenuri şi au părăsit – în condiţii optime –, teritoriul monarhiei, pentru a se întoarce acasă.

După stabilirea Consiliului Dirigent la Sibiu (9 decembrie 1918), şeful „Resortului Armatei şi Siguranţei Publice” din acest Consiliu, Ştefan Cicio-Pop, l-a cooptat ca secretar general pe generalul Boeriu. Practic, era un fel de secretar de stat al acestui Resort. Venirea generalului la Sibiu a fost anunţată de presă. Astfel, Telegraful Român, în articolul „General român în Sibiu”, arăta: „Aseară a sosit în oraşul nostru generalul român Boeriu însoţit de doi majori”. Generalul Ioan Boeriu a activat în cadrul Resortului Militar al Consiliului Dirigent cu sediul în Sibiu, iar după autodizolvarea acestuia, a fost numit comandant al Corpului 7 Armată. Consiliul Dirigent a hotărât ca, din 15 ianuarie 1919, să fie desfiinţate Gărzile Naţionale „[române, săseşti şi ungureşti] urmând a fi înlocuite de cătră corpurile de jandarmerie. Se lucrează cu asiduitate la organizarea jandarmeriei române. Fiecărui jandarm i s’a fixat o soldă fixă anual. Organizatorul jandarmeriei româneşti din Ardeal este generalul de divizie Boeriu”, după cum era scris în „Telegraful Român” de atunci.  Problemele militare ale Transilvaniei, începând cu 18 ianuarie, au fost preluate de Comandamentul armatei ardelene, denumit Comandamentul General Teritorial Sibiu, subordonat Consiliului Dirigent, condus de către generalul de divizie Ioan Boeriu, având ca şef de stat major pe generalul de brigadă Dănilă Papp. Acest Comandament a funcţionat până la 24 aprilie 1919. El a fost înlocuit cu Secţia Organizării VI, VII, adică organizarea Corpurilor de Armată VI şi VII. După organizarea armatei şi jandarmeriei Transilvaniei, trupele nou formate au participat, alături de întreaga armată română, la eliberarea teritoriului locuit de români, situat dincolo de „Linia de demarcaţie”, la ofensiva împotriva armatei bolşevice a lui Béla Kun şi ocuparea ulterioară a Budapestei.

Prin Înaltul decret regal nr. 2.644 din 20 iunie 1919, era numit, începând cu aceeaşi dată, „comandant al Corpului 7 Armată”, dar şi „primit în cadrele active ale armatei Române cu vechimea de la 18 noiembrie 1918”; „Dl general Boeriu este numit comandantul Corpului VII cu sediul în Sibiu”. Interesantă de readus în memoria contemporană este o telegramă transmisă lui Ioan Boeriu de către Iuliu Maniu în 1919: „Domnule General, La prima aniversare a zilelor de înălţare naţională, când poporul românesc din Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana, ascultînd îndemnurile şi aspiraţiunile sale seculare, cu bărbătească hotărâre a rupt lanţurile robiei streine, îmi reamintesc cu adâncă recunoştinţă rolul hotărtâor, pe care l-au avut în această prefacere istorică ofiţerii şi soldaţii români ai fostei armate austro-ungare. Ofiţerii români în frunte cu Dvoastră, Domnule General, ascultând porunca sângelui şi a demnităţii naţionale, au desfiinţat legătura streină impusă de vitregia timpurilor trecute şi punându-se în fruntea feciorilor români însufleţiţi de acelaşi dor de libertate, au dat fiinţă începuturilor oştirei române de dincoace de Carpaţi. Vă rog, Domnule General, să primiţi în numele tuturor ofiţerilor şi soldaţilor români ai fostei armate austro-ungare, cari înţelegînd glasul vremii, au conlucrat la înfăptuirea independenţei noastre, ca pe urma ei să putem înfăptui pe vecie unirea tuturor românilor, asigurarea neştersei noastre amintiri şi a recunoştinţei întregului neam românesc. Primiţi, Vă rog, Domnule General, expresiunea înaltei mele consideraţiuni. Preşedintele Consiliului Dirigent Român: Iuliu Maniu“. În calitate de comandant al Corpului 7 Armată şi de comandant al garnizoanei Sibiu, a sprijinit înfiinţarea Şcolii Militare de Infanterie nr.2. Această nouă şcoală militară a armatei române a funcţionat în vechiul local al Şcolii de Cadeţi, cu începere din toamna anului 1920. Prin Înaltul decret regal nr. 357 din 3 februarie 1921, generalul Boeriu a fost „trecut în poziţiune de retragere pentru infirmităţi incurabile conform art. 26 din Legea asupra poziţiunei ofiţerilor, pentru infirmităţi contractate în serviciul militar în război”, cu data de 31 ianuarie 1921. La 17 februarie 1921, generalul de divizie Ioan Boeriu a fost decorat, de către regele Ferdinand, cu ordinul „Coroana României”, în grad de mare ofiţer, apoi, la aceeaşi dată, a predat comanda Corpului VII Armată generalului Henri Cihoski. Presa vremii a scos în evidenţă importantul eveniment. Astfel, ziarul „Patria” îl elogia astfel: „D[omnu]l general Boeriu încheie strălucit cariera sa militară. Numele lui în istoria neamului românesc este legat de organizarea armatei române pe pământul Transilvaniei. (…) Dragostea de neam şi destoinicia militară ale generalului Boeriu au fost cele două pârghii puternice ale întocmirei oştirei noastre din Transilvania” . „Telegraful Român” a publicat două articole referitoare la general. În primul dintre acestea, se spunea, printre altele: „Strălucitul nume al generalului Boeriu se rosteşte astăzi cu fală şi recunoştinţă nu numai pe plaiurile ardeleneşti, ci şi mai departe de hotarele acestor locuri. (…) Generalul Boeriu a rămas, în toate împrejurările, acelaşi exemplu de energie şi exactitate, însoţite de înţelepciune şi caldă însufleţire. Acest viteaz fiu al Ardealului n’a fost ispitit, în lunga sa carieră militară, nici de trufie, nici de ambiţii deşarte. Ostaş cu trup şi suflet, şi părinte al ostaşilor, a avut înaintea ochilor săi de vultur: împlinirea datoriei până la sfârşit. Erou s-a dovedit în lupte, şi neîntrecut muncitor întru păzirea ordinei şi a cinstei în vremea de refacere”.

Noul comandant al Corpului 7 Armată, generalul Henri Cihoski, l-a caracterizat ca „viteaz în trecut, onorat în present şi venerat în viitor”. Ca proaspăt pensionar, pătrunde şi rămâne, mult timp, o prezenţă activă în viaţa politică șiculturală a Sibiului. A fost mebru al PNR și al PNȚ. Timp de un deceniu, a fost membru în Comitetul Central al „Astrei”, iar între anii 1921-1922 şi 1939-1940, preşedinte al Comitetului Administrativ al Fondului Scolastic Grăniceresc. O anumită perioadă a fost membru al Senatului României. Prin Înaltul decret regal nr. 1.802 din 9 iunie 1924, cu data de 1 iunie, generalul Boeriu a fost avansat „general de Corp de Armată” în retragere. Totodată, i s-a acordat, ulterior, Ordinul „Ferdinand I”, în grad de mare ofiţer. În anul 1931, generalul era şi vicepreşedinte în Comitetul Central AGRU (Asociația Generală a Românilor Uniți). A locuit la Sibiu, fiind nominalizat în anul 1933 ca locuind pe „Filosofengang” 13 (Aleea Filosofilor), în imobilul deţinut de Kuchar Erna. În ultima perioadă a vieţii sale, s-a retras în localitatea natală Recea. Generalul Ioan Boeriu s-a stins din viaţă la 2 aprilie 1949, în satul său natal, fără a avea urmaşi direcţi, fiind înmormântat tot acolo, la 4 aprilie, cu toată cinstea cuvenită. Aici, în localitatea Recea, sătenii au înfiinţat, după anul 1989, o casă memorială în onoarea lui Ioan Boeriu. Noile generaţii nu cunosc acest nume, trecut însă cu merite militare excepţionale în toate enciclopediile şi cărţile de istorie ale perioadei primului război mondial. Generalul Ioan Boeriu n-a avut copii, însă „urmaşii” lui au fost toţi românii care s-au regăsit într-o singură patrie. Există o casă memorială în comuna Recea, în zona Făgărașului, însă puţini vizitatori îi trec pragul, din păcate. Școala Gimnazială din comuna Recea, județul Brașov, poartă numele de Școala Gimnazială „General Ioan Boeriu”.

În onoarea generalului Ioan Boeriu, Grupul de Inițiativă „Centenar-Marea Unire-Alba Iulia-2018” a sfințit, simbolic, tricolorul românesc, în luna mai 2018, la Catedrala din Viena Nouă, marcând 100 de ani de la sfințirea primului tricolor românesc pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar de către acest mare erou al înfăptuirii Unirii celei mari. La fel ca mulţi alţi oameni de seamă, el este astăzi aproape uitat de generaţiile actuale. Când citiți aceste rânduri, aplecați, rogu-vă, un gând în memoria sa și a celor din vremea sa care nu au adus rușine neamului românesc! Dimpotrivă!

Pentru astăzi vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan,„În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919”, Editura Enciclopedică, București, 1994

Eva Anna Welles; „Der verblasste Krieg – Vom Feld der Ehre in die Dunkelheit – Geschichte einer Familie in der Zeit des Ersten Weltkriegs“, CCU Verlag, CCQ GmbH, Mödling 2014

Paul Abrudan, „Din consemnările participanţilor la lupta pentru unirea Transilvaniei cu România. General Ioan Boeriu: Acele zile de neuitat”, în: „Transilvania”, s.n., anul XII (LXXXIX), nr. 11/1983

https://centers.ulbsibiu.ro/ccpisc/wp-content/uploads/2016/02/Racovitan.pdf

https://unitate-centenar.ro/ioan-boeriu-primul-general-roman-al-transilvaniei/

https://tarafagarasuluiromania.ro/ro/turism-montan-si-cultural/comuna-recea/turism-cultural/118-casa-memoriala-ioan-boeriu

http://www.tribuna.ro/stiri/cultura/senatul-militar-roman-central-din-viena-134206.html

www.asociatiunea-astra.ro/site/fp/d18nr8182.doc

http://www.biographien.ac.at/oebl/oebl_B/Boeriu-Polichna_Johann_1859_1919.xml

http://www.biographien.ac.at/oebl_1/98.pdf

https://www.academia.edu/44837982/Un_ofiter_fagarasean_pe_nedrept_uitat_generalul_baron_Ioan_Boeriu

https://romanialibera.ro/sport/atletism/cum-a-creat-baronul-ioan-boeriu-armata-romaneasca-a-transilvaniei-319218/

https://www.monitorulexpres.ro/2022/05/12/eroi-uitati-ai-romaniei-mari-primul-general-roman-al-transilvaniei/

https://www.revistadesociologie.ro/sites/default/files/08-ilieb.pdf

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/22/ioan-boeriu-primul-general-roman-al-transilvaniei-reunite-cu-tara-mama/