Miron Kiropol, poet, prozator, pictor și traducător român

Miron Kiropol (n. 29 septembrie 1936, București – d. 18 iunie 2020, Paris) a fost un poet, prozator, pictor și traducător român, stabilit definitiv în Franța, unde și-a construit o carieră literară și artistică de prestigiu.

S-a născut la București, într-o familie modestă – mama, Elena (n. Stanciu), și tatăl, Simion Chiropol, plutonier de jandarmi. A urmat Liceul „Dimitrie Cantemir” (1951–1954) și apoi cursurile Facultății de Litere a Universității din București, pe care le-a abandonat după primul an.

În tinerețe, Miron Kiropol a lucrat ca arhivar, bibliotecar și corector la Gazeta literară. A debutat în 1963, cu versuri publicate în revista Contemporanul, iar debutul editorial s-a produs în 1967 cu volumul „Jocul lui Adam”, urmat în 1968 de „Schimbarea la față”.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/ink-pen-fountain-pen-2294342

Sursa foto: https://luceafarul.net/in-memoriam-miron-kiropol

În septembrie 1968, profitând de o invitație la un colocviu de poezie în Belgia, a părăsit România, cu sprijinul lui Pierre Emmanuel și Vintilă Horia, pentru a scăpa de cenzura și opresiunea regimului comunist. S-a stabilit la Paris, unde a solicitat azil politic. La scurt timp, volumul său „Rosarium” (1969) a fost retras de la difuzare în România, manuscrisele fiind considerate indezirabile. Acest ciclu liric a fost publicat integral abia în 2022, în ediția „Rosarium redividus”, care reunește creația sa românească de început.

Stabilit la Paris, Kiropol s-a afirmat mai întâi ca pictor, lucrând o vreme ca paznic la Muzeul de Artă Modernă Beaubourg, înainte de a-și expune lucrările la Muzeul Internațional de Artă Naivă Anatole-Jakovsky (Nice) și în galerii din sudul Franței.

Revenirea la literatură s-a produs în 1972, prin volumul „Sur le visage rédempteur”, urmat de numeroase cărți de poezie în limba franceză:

• Dieu me doit cette perte (1983),
• Auguste nostalgie du sang (1986),
• Chasteté régnante (1987),
• Apophtegmes de l’amour (1989),
• Diotima (vol. I, 1991).

După 1992, poetul a început să publice din nou în limba română, adesea în ediții bilingve, printre care:

• Această pierdere (1992),
• Făt-Frumos din lacrimă (1994–1996),
• Solitudinea lui Eros (1998),
• Ceea ce sferele gândesc despre noi (1999),
• Fortăreața (2009),
• Împerecheat cu sabia (2012),
• Numele pietrelor sfinte (2016),
• La marginea focului extrem (2018),
• Cuvinte strigându-și cenușa (2019).

Manuscrisele sale, inclusiv caietele Poezii din 1981 și 1983, sunt păstrate astăzi în colecția „Miron Kiropol” a Muzeului Cărții și Exilului Românesc.

Miron Kiropol a fost și o punte între culturile română și franceză.
A tradus în franceză volume de George Bacovia (Plumb), Eminescu, Mircea Dinescu și Constantin Abăluță, iar în română a tălmăcit poeți francezi din secolul al XVI-lea și poeziile lui John Keats.

A fost distins în 1992 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Academiei Române, iar în 1997, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la Oradea, a primit Premiul Opera Omnia pentru întreaga activitate.