Gheorghe Mironescu, om politic și jurist român

Gheorghe Mironescu (născut la 28 ianuarie 1874, Vaslui – decedat pe 9 octombrie 1949, București) a fost un important om politic și jurist român, membru de onoare al Academiei Române din 31 mai 1939. Considerat un politician de rang european, Mironescu a fost un adept fidel al mentorilor săi politici, precum Take Ionescu, Iuliu Maniu sau Carol al II-lea, și a jucat un rol esențial în diverse momente cruciale ale vieții politice românești. A fost de două ori prim-ministru al României și a exercitat funcția de ministru de externe pentru o perioadă semnificativă, fiind totodată un susținător al regimului monarhic autoritar instaurat de Carol al II-lea.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Mironescu#/media/Fi%C8%99ier:Mironescu.PNG

Gheorghe Mironescu a absolvit bacalaureatul în 1891 la Institutele Unite din Iași și a continuat studiile la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, obținând licența în 1894. A urmat studii la Paris, unde a obținut doctoratul în Drept în 1898. După întoarcerea în țară, a intrat în magistratură, devenind procuror la Tribunalul Ilfov în 1900. A fost, de asemenea, avocat al statului și șef al serviciului contencios din Ministerul Agriculturii. Începând cu 1906, a devenit profesor la Facultatea de Drept din București, funcție pe care a ocupat-o până în 1939.

Simpatizant al conservatorismului, Mironescu a fost membru al Partidului Conservator până în 1908, când a urmat pe Take Ionescu în Partidul Conservator-Democrat. A fost ales deputat în 1911 și senator în 1914. În timpul Războiului pentru Întregirea Neamului, a fost alături de autoritățile statului la Iași, iar în 1918 a susținut cauza unionistă a românilor în cadrul Congresului de la Paris.

Mironescu a fost numit ministru al Instrucțiunii Publice în guvernul Take Ionescu, între 1921 și 1922. După moartea lui Ionescu, a aderat la Partidul Național Român, care ulterior s-a fuzionat cu Partidul Țărănesc, formând astfel Partidul Național Țărănesc. A devenit ministru de Externe în guvernul național-țărănist, din 1928 până în 1930.

În iunie 1930, Gheorghe Mironescu a jucat un rol semnificativ în restaurarea lui Carol al II-lea pe tronul României. După abdicarea regentului, Mironescu a fost numit președinte al Consiliului de Miniștri, dar guvernul său a durat doar două zile, până la instaurarea unui nou guvern. A fost din nou numit prim-ministru în octombrie 1930, dar în 1931 a fost înlocuit în contextul unei crize politice.

În perioada guvernării național-țărăniste, Gheorghe Mironescu a avut funcții importante, inclusiv ministru al Finanțelor și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. A introdus măsuri autoritare, precum starea de asediu și cenzura, în contextul crizei economice și a tensiunilor sociale din țară.

În 1935, Mironescu a demisionat din Partidul Național Țărănesc și s-a alăturat regimului autoritar instaurat de Carol al II-lea, fiind numit ministru de stat și consilier regal. A fost un susținător activ al Frontului Renașterii Naționale, fondat de rege în 1938.

După al Doilea Război Mondial, Mironescu s-a retras din viața politică și s-a concentrat pe administrarea fabricii „Bragadiru”. A fost însă condamnat la închisoare în 1948 pentru evaziune fiscală și sabotaj. A decedat pe 9 octombrie 1949, în urma unor condiții dificile, la vârsta de 75 de ani.

Activitatea politică

• Deputat: 1911
• Senator: 1914
• Ministru al Instrucțiunii Publice: 17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922
• Ministru de Externe: 10 noiembrie 1928 – 4 aprilie 1931
• Președinte al Consiliului de Miniștri: 7 iunie 1930 – 8 iunie 1930 și 10 octombrie 1930 – 4 aprilie 1931
• Ministru al Finanțelor: 6 iunie 1932 – 17 octombrie 1932
• Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri: 20 octombrie 1932 – 9 noiembrie 1933
• Ministru de Interne: 14 ianuarie 1933 – 9 noiembrie 1933
• Ministru de stat: 10 februarie 1938 – 30 martie 1938
• Consilier regal: 30 martie 1938 – 6 septembrie 1940

Opere selectate

• Asigurările muncitorești, 1912
• România față de războiul european, 1915
• Aprecieri asupra problemei românești, 1919
• Problema Banatului, 1919
• Cum s-au făcut alegerile parlamentare, 1926
• La politique de la paix, 1929
• Cuvântări, vol. I, 1930
• Rezultatele Conferinței de la Haga, 1930
• Amintiri despre Nicolae Iorga, 1940

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, 2007
• Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, 2003.

Sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Mironescu