Ioan D. Haulică, medic român

Acad. Ioan D. Hăulică (n. 29 octombrie 1924, comuna Ipatele, județul Iași – d. 13 mai 2010, Iași) a fost un remarcabil medic român, profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Iași și membru titular al Academiei Române din anul 1994. Domeniile sale de cercetare au acoperit fiziologia și farmacologia sistemului nervos vegetativ, studiul sistemului renină–angiotensină de origine extrarenală (creier, hipofiză, epifiză, cord, vase și glob ocular), rolul fibrelor nervoase purinergice din măduvă, trunchiul cerebral și hipotalamusul, precum și influența oxidului nitric asupra reactivității vasculare. De asemenea, a studiat rolul epiteliului traheo-bronșic în reglarea bronhomotricității și implicarea glandei pineale în reacțiile neuro-endocrino-metabolice de adaptare la stres.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Haulică#/media/Fișier:Ion_Haulică.jpg

Fiul lui Dumitru și Marița Hăulică, o familie de răzeși din Ipatele, Ioan D. Hăulică a crescut într-un mediu în care credința și dragostea de carte erau valori fundamentale. Primele noțiuni de citire și scriere le-a deprins în tinda bisericii Sfântul Neculai, sub îndrumarea preotului Ion Leuștean și a învățătoarei Elena Leuștean. Copilul evlavios care cânta la strană avea să devină, prin muncă și dăruire, unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai României.

A absolvit Facultatea de Medicină din Iași în anul 1949, fiind repartizat ca preparator la disciplinele de farmacologie și fiziologie din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic (IMF) Iași. Între 1953 și 1964, a activat ca cercetător la Institutul de Fiziologie „D. Danielopolu” din București, apoi ca conferențiar și șef de sector la Institutul de Fiziologie Normală și Patologică al Academiei Române. În 1963, și-a obținut titlul de doctor în științe medicale, iar cinci ani mai târziu, pe cel de doctor docent. În anul universitar 1969–1970, a fost visiting professor la Universitatea din Connecticut (SUA).

A efectuat stagii de specializare în SUA, Austria, Polonia, URSS, Germania și Franța, iar activitatea sa științifică impresionantă include 292 de lucrări – tratate, monografii și studii – și 10 brevete de invenție. A fost membru al numeroaselor societăți științifice internaționale din domeniul fiziologiei, neuroștiințelor și farmacologiei, precum și președinte al Societății Medicilor și Naturaliștilor din Iași (1990–1994) și președinte de onoare al Societății Române de Științe Fiziologice.

Pentru contribuțiile sale de excepție, a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler (2002) și doctor honoris causa al universităților „Ovidius” din Constanța, UMF Târgu Mureș și UMF Cluj-Napoca. Trei dintre lucrările sale – Sistemul nervos vegetativ (1975), Hormonii locali (1983) și Transmiterea sinaptică (1999) – au fost recompensate cu Premiul Academiei Române.

Până la finalul vieții, a fost profesor consultant la Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” din Iași, unde a format generații de medici și cercetători.