Dumitru Mircea, prozator român

Dumitru Mircea, (n. 20 noiembrie 1924, Țagu, județul Bistrița-Năsăud – d. 15 noiembrie 1998, Cluj), a fost prozator român și membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Cluj în 1950, după care a urmat Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/fountain-pen-write-calligraphy-6200263

Sursa foto: http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_643_MIRCEA-Dumitru.html

A lucrat ca redactor la Almanahul literar din Cluj, Viața Românească, Scînteia tineretului, Gazeta literară, apoi ca redactor și redactor-șef la Tribuna. Între 1970 și 1972 a fost președinte al Comitetului de Cultură și Educație Socialistă Cluj, ulterior corespondent special la Scînteia tineretului și Satul socialist. Din 1974 a ocupat funcția de director al Filarmonicii de Stat din Cluj-Napoca.

A debutat în 1943, cu o schiță publicată în Unirea poporului din Blaj. A colaborat de-a lungul timpului la numeroase reviste și publicații: Lupta Ardealului, Scînteia, Flacăra, Tînărul scriitor, Steaua, Tribuna, Viața Românească ș.a.

Romanul său de debut, Pâine albă (1952), a fost distins cu Premiul de Stat. A publicat ulterior o serie de volume, multe dintre ele înscrise în direcția literaturii proletcultiste:

• Matca (1953)
• Un flăcău pe plac (1953)
• Povestiri (1955)
• Oameni și pământuri (1960)
• Ana lui Manole și alte povestiri (1966)
• În zilele mari (1969)
• Mărturii contemporane (1972)
• Urme pe apă (1976, reportaje)

Abia în ultimul său roman, Inocenții (1987), se poate observa o schimbare de registru stilistic, desprinsă de tiparele literaturii oficiale din primele decenii postbelice.