Veronica Porumbacu, poetă și prozatoare română

Veronica Porumbacu, născută Veronica Schwefelberg la 24 octombrie 1921, la București, a fost poetă, prozatoare, memorialistă, autoare de literatură pentru copii și traducătoare. Tatăl său, Arnold Schwefelberg, a fost un activist cunoscut al comunității evreiești din capitală. A urmat liceul „Domnița Ileana” între anii 1932–1940, iar în 1944 și-a obținut licența în filozofie. În perioada studenției a colaborat la publicația Contemporanul, iar după absolvire a lucrat ca redactor la Radio România și la revistele Viața Românească și Gazeta Literară. A fost și șef de secție la Uniunea Scriitorilor între 1956 și 1963.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Veronica_Porumbacu#/media/Fișier:Veronica_Porumbacu_1952.jpg

Membră a Partidului Comunist Român din 1945, Veronica Porumbacu s-a afirmat în anii ’50 ca autoare de poezii proletcultiste, în care glorifica eroii clasei muncitoare și lupta pentru construcția noii societăți socialiste. Cu toate acestea, creațiile sale ulterioare au evoluat spre o poezie mai introspectivă, cu accente lirice și umane. A debutat în 1947 cu volumul Visele Babei Dochia, urmat de numeroase alte cărți de versuri, proză și memorialistică, precum Mărturii, Generația mea, Diminețile simple, Memoria cuvintelor și Întoarcerea din Cythera.

A tradus din autori precum Schiller, Racine, Emily Dickinson, Rafael Alberti și Miklós Radnóti, remarcându-se prin acuratețea și sensibilitatea versiunilor sale. Pentru activitatea literară a primit distincții precum Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române” și Ordinul Muncii clasa a II-a.

A fost căsătorită cu criticul literar Mihail Petroveanu. Cei doi au murit la 4 martie 1977, în timpul cutremurului, în locuința lor din București, alături de prietenii lor A. E. Baconsky și Mihai Gafița.