Virgiliu Monda, prozator român

Virgiliu Monda, (pseudonimul lui Zeilic Moscovici, n. 23 decembrie 1898, Ploiești – d. 2 mai 1991, București) a fost un prozator român.

Născut într-o familie de evrei din Ploiești, Virgiliu Monda (numele real: Zeilic Moscovici) a fost fiul pictorului Zeilic Moscovici și al Ghizelei (n. Braunstein). A urmat școala primară în orașul natal, iar studiile liceale la Colegiul „Matei Basarab” din București, unde a fost elevul lui Eugen Lovinescu – cel care avea să-i devină și „naș literar”. A obținut bacalaureatul în 1916, după care a urmat Facultatea de Medicină din București, absolvită în 1924.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/ink-pen-fountain-pen-ink-write-1393977/

În 1935 adoptă pseudonimul literar Virgiliu Monda. A urmat studii de specializare medicală la Paris (1925) și a călătorit în mai multe țări europene în scopuri culturale și artistice între 1919–1936. Din 1949 a fost medicul oficial al Uniunii Scriitorilor din România.

Debutează în 1918 în revista Literatorul, colaborând ulterior la publicații precum Adevărul literar și artistic, Vremea, Azi, Gazeta literară, România literară, Luceafărul etc.

A debutat editorial cu volumul de poezie Fântânile luminii (1923), scris în manieră simbolistă și parnasiană. Ulterior s-a dedicat prozei, cultivând romanul realist cu accente de romantism minor și nuanțe fantastice.

Romane precum Testamentul domnișoarei Brebu (1933), Urechea lui Dionys (1934) și Hora paiațelor (1935) demonstrează o bună stăpânire a construcției epice și o atmosferă aparte, ușor fantastică. În Trubendal (1946), preferința autorului pentru psihologii obsesive și fataliste devine mai clară – personajul principal este urmărit de păcatul unei crime săvârșite de tatăl său.

După 1950, scrierile sale reflectă o interpretare a trecutului din perspectiva ideologiei oficiale. În Tinerețea unui artist (1966), pictorul Lucian Teodoru renunță la succesul artistic de la Paris pentru a se alătura răscoalei țărănești din 1907. În Statuia (1969), Monda opune corupției burgheze onestitatea unui inginer sărac.

Evita schematismul psihologic și reușea, uneori, să creeze personaje complexe. Totuși, multe dintre romanele sale postbelice continuă formula romanului interbelic de consum. În volumul de nuvele Femeia și maimuța (1970), unele texte, precum La Bate-Drum, scrise înainte de Al Doilea Război Mondial, anticipează teme abordate ulterior de Camus.

În romanele târzii – Via și rodul (1971), Corabia pe uscat (1971), La nord de Nerej (1975) – predomină o atmosferă sumbră și o analiză psihologică marcată de fatalism și obsesii. În Via și rodul, boala logodnicei protagonistului creează o tensiune maladivă, iar în Corabia pe uscat sinuciderea este prezentată ca sacrificiu inutil.

Cartea sa de memorii, Viață și vis (1986), evocă perioada de formare ca scriitor, debutul sub influența lui Eugen Lovinescu și viața literară interbelică, oprindu-se la anul morții mentorului său.

Operă literară (selectiv)

• Fântânile luminii (1923) – poezie
• Testamentul domnișoarei Brebu (1933)
• Urechea lui Dionys (1934)
• Hora paiațelor (1935)
• Trubendal (1946, reeditat în 1972)
• Serile orașului (1947)
• Tinerețea unui artist (1966)
• Statuia (1969)
• Femeia și maimuța (1970) – nuvele
• Via și rodul (1971)
• Corabia pe uscat (1971)
• La nord de Nerej (1975)
• Viață și vis (1986) – memorii
• Aurul (1991).

Traduceri

• Dario Niccodemi, Poetul, București.