Haralambie Grămescu, poet și traducător român

Haralambie Grămescu (n. 18 ianuarie 1926, Plenița, județul Dolj – d. 14 martie 2003, Craiova) a fost un poet și traducător român. A fost fiul Elisabetei (născută Voinescu) și al lui Ionel Grămescu, țărani. A urmat liceul la Craiova și Pitești între anii 1937-1945, apoi a început Facultatea de Medicină la Cluj (1945-1949), pe care nu a finalizat-o. Între 1950-1951 a frecventat Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București, iar în perioada 1964-1965 a început cursurile la Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care nu le-a terminat.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/feather-ink-pen-poetry-poetic-3819497/

În perioada 1950-1972, Grămescu a activat ca referent la Uniunea Scriitorilor, redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, „Gazeta literară” și „Luceafărul”, precum și lector la Editura Minerva. Debutul său literar a avut loc în 1949 în ziarul „Lupta Ardealului”, iar prima sa carte, Elegii și egloge, a fost publicată abia în 1969. În acea perioadă, s-a afirmat ca un poet matur, cu o viziune proprie.

Haralambie Grămescu a urmat o linie neoclasică și parnasiană în formă, dar a fost atras de experiența simbolistă, fiind sensibil la inefabil și esențe. A folosit parodia în multe dintre poeziile sale, abordând poeme inspirate de mari poeți precum Bacovia, Baudelaire, Rilke, Goethe, Apollinaire, Emil Botta și Nichita Stănescu. Aceste texte, în ciuda parodiei, păstrează în fiecare dintre ele timbrul personal al autorului, iar numele marilor poeți sunt doar ipostazieri ale Poetului care caută idealul.

În lucrările sale, Grămescu a abordat teme precum geniul romantic dezrădăcinat, simboluri de suferință și imposibilitatea evadării din propria individualitate. Poeziile sale sunt, de asemenea, pline de peisaje și pasteluri în stilul pillatian, iar erosul este mereu tratat ca un ideal tragic, neîmplinit. De asemenea, ironia joacă un rol important în poeziile sale, fiind o reacție la imperfecțiunile speciei umane.

A tradus lucrări din autori celebri precum Balzac, Ibsen, Arany János, K. M. Simonov și Margarita Aligher. În 1982, a primit premiul Asociației Scriitorilor din București pentru traducerea povestirilor din O mie și una de nopți. Grămescu a fost și tatăl scriitorului Mihail Grămescu.

Opera sa include volume de poezie, proză și traduceri, printre care:

Poezie:

• Elegii și egloge, București, 1969;
• Norul lui Magellan. Ode și epode, București, 1972;
• Cele șapte călătorii ale lui Sinbad Marinarul, repovestite de Haralambie Grămescu, București, 1977;
• Prin vântul toamnei, București, 1987;
• Pactul cu diavolul, roman, Plenița, 1994;
• Adaptarea la mediu, versuri, Craiova, 1997;
• Găini și șobolani, studiu (continuare la Pactul cu diavolul), București, 2004.

Antologii:

• Întoarcerea florilor, 1971 – poezii din folclorul naționalităților conlocuitoare;
• Glasurile patriei, 1972 – poezii patriotice;
• Imnurile muncii, 1974.

Traduceri:

• P. Antolkoski, Versuri alese, București, 1955;
• Arany János, Versuri alese, București, 1957;
• Balade populare maghiare din R.P.R., București, 1960;
• K. M. Simonov, Fumul patriei, în colaborare cu E. Silaghi, București, 1960;
• V. Briusov, Eu am crescut în vremea surdă, București, 1961;
• Salamon Erno, Cântec pentru urmași, în colaborare cu V. Teodorescu și Veronica Porumbacu, București, 1965;
• H. Ibsen, Pretendenții la coroană, în colaborare cu Maria-Alice Botez;
• Maria Teresa León, Când trecutul se numește ea, în colaborare cu D. Nicolescu, București, 1967;
• H. de Balzac, Istoria celor treisprezece, București, 1969;
• H. de Balzac, Femeia de treizeci de ani, București, 1971.

Opera sa de traducător a contribuit semnificativ la apropierea cititorului român de literatura mondială. Grămescu a tradus și repovestit din literaturi diverse, precum literatura maghiară, franceză și rusă, dar și povești orientale celebre, fiind recunoscut pentru fidelitatea și talentul cu care a transpus textele din limba originală în română.

Sursa: https://www.poezie.ro/index.php/author/0037330/index.html#bio