Jurnal FM 
Aron Pumnul, profesor și revoluționar pașoptist din Transilvania
#Postat de Carmen Vintu on ianuarie 24, 2026
Aron Pumnul (27 noiembrie 1818, Cuciulata, județul Brașov – 12/24 ianuarie 1866, Cernăuți, Ucraina) a fost un profesor și revoluționar pașoptist din Transilvania.
S-a născut într-o familie de iobagi români din satul Cuciulata, județul Brașov. A studiat la Odorheiul Secuiesc, Blaj și Cluj. În 1843, a fost numit profesor de filosofie la Blaj, iar în același an a plecat la Viena cu o bursă de studii. După ce s-a întors în Transilvania în 1846, a reluat activitatea didactică la Blaj. A înființat, împreună cu Timotei Cipariu, ziarul „Organul Luminărei” și alte publicații.
Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Aron_Pumnul.png
În timpul Revoluției de la 1848, Aron Pumnul a fost unul dintre organizatorii primei Adunări Naționale Românești de la Blaj, din aprilie 1848. După ce autoritățile maghiare au început să-l urmărească, s-a refugiat în Muntenia, unde a participat la revoluția din această provincie, fiind numit comisar cu propaganda în județul Râmnicu Sărat de către Nicolae Bălcescu. După înfrângerea revoluției din Muntenia, s-a refugiat la Cernăuți. În februarie 1849, a fost numit profesor suplinitor la Institutul Filosofic, iar din 1850 a devenit profesor titular. A fost mentorul lui Mihai Eminescu.
Pe parcursul vieții, Aron Pumnul a fost activ ca profesor, lingvist, filolog și istoric literar. Nu s-a mai întors niciodată în Transilvania și a murit la Cernăuți, unde este înmormântat.
Întreaga prețuire a lui Eminescu pentru Aron Pumnul este sintetizată în elegia funebră, La mormântul lui Aron Pumnul, exprimând o admirație căreia i-a rămas statornic toată viața:
La mormântul lui Aron Pumnul
de Mihai Eminescu
„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea! Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă-i ne-a lăsat! Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,
Col? unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori! Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simţ naţional! Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,
Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase.
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colo, în Eliseu!…”
E cea mai sinceră și mai emoționantă dintre Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști la mormântul prea iubitului lor profesor Aron Pumnul – marcând debutul lui Eminescu.
