La 10 ianuarie 1920 s-a înfiinţat Liga Naţiunilor (Societatea Naţiunilor), cu sediul la Geneva

Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o organizație interguvernamentală înființată după Războiul Mondial în 1919 în urma Conferinței de Pace de la Paris, care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială.[6] În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa.

S-a întâmplat în 10 ianuarie 1920

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor#/media/Fi%C8%99ier:Sesi%C3%B3nDeLaSociedadDeNacionesSobreManchuria1932.jpeg

Datorită succesului său de a păstra Statele Unite departe de conflictul european, Woodrow Wilson a fost reales președinte al Statelor Unite în 1916. Un an mai târziu, însă, i-a convins pe americani să se alăture războiului din Europa. Deși scufundarea vaporului Lusitania de către germani în 1915 a lăsat o puternică impresie în rândul americanilor, abia telegrama Zimmermann, din martie 1917, a determinat Statele Unite să intervină în favoarea Antantei.

Idealist convins, Wilson, fost profesor de științe politice, visa la o pace mondială. În ianuarie 1918, înainte chiar de încheierea războiului, a expus celebrele sale „14 puncte”, printre care se număra și crearea unei Societăți a Națiunilor, o organizație destinată să prevină conflictele prin garantarea independenței și integrității teritoriale a tuturor statelor. Scopul său era construirea unui sistem de securitate colectivă pentru a evita o nouă conflagrație globală.

Înființată prin Tratatul de la Versailles din iunie 1919, Societatea Națiunilor și-a pierdut rapid credibilitatea. În primul rând, nu putea aplica sancțiuni prin forță militară și, mai important, chiar țara unde a apărut ideea, Statele Unite, a refuzat să adere. După război, americanii au preferat să se retragă în izolaționism, refuzând să se implice în problemele europene, iar Congresul a respins Tratatul de la Versailles, cu 55 de voturi contra și 39 pentru. Astfel, încă de la început, Societatea Națiunilor a fost lipsită de participarea celei mai puternice țări ale vremii.

La 10 ianuarie 1920, Societatea Națiunilor s-a reunit pentru prima dată, stabilindu-și sediul la Geneva în noiembrie al aceluiași an. În 1935, numărul membrilor ajunsese la 60. Statele membre erau reprezentate într-o Adunare Generală care se ocupa cu rezolvarea problemelor care amenințau pacea mondială, iar un Consiliu permanent, format din Marea Britanie, Franța, Italia, China și Japonia, încerca să soluționeze conflictele prin arbitraj. Diplomatia secretă, specifică secolului XIX, trebuia să fie eliminată, iar o Curte Internațională de Justiție era creată pentru a judeca disputele între state. De asemenea, au fost înființate diverse comisii specializate, precum Comisia pentru Dezarmare, care a inițiat Pactul Briand-Kellog.

Totuși, lipsurile fundamentale ale Societății Națiunilor au fost evidente. Fără o forță militară proprie, organizația putea aplica doar sancțiuni economice. Cea mai mare problemă a fost politica de appeasement, adoptată de marile puteri, care preferau să închidă ochii la agresiunile statelor revizioniste precum Germania, Italia sau Japonia, decât să promoveze un sistem de securitate colectivă eficient.

Mai mult, lipsa cooperării din partea Statelor Unite a fost o piedică majoră. Deși Germania și Uniunea Sovietică au aderat la Societate, aceasta nu a fost suficient pentru a întări organizația. După semnarea Tratatului de la Locarno din 1925, care garanta frontierele vestice ale Franței și Germaniei, tensiunile au persistat, în special în est, unde Polonia se temea de posibile pretenții teritoriale din partea Germaniei.

După semnarea Pactului Briand-Kellog din 1928, care interzicea războiul, și adoptarea planului Young în 1929, care a redus despăgubirile datorate de Germania, Societatea Națiunilor părea pe cale să înregistreze un succes. Totuși, criza economică din anii 1930 a distrus rapid orice progres.

Atacurile din partea lui Hitler, Mussolini și Japonia au demonstrat inutilitatea Societății. În noiembrie 1933, Hitler a retras Germania din organizație, iar în 1936, a început să încalce tratatele internaționale, ocupând Renania. Societatea Națiunilor a rămas incapabilă să oprească agresiunile. Japania a invadat Manciuria în 1931, iar Italia a invadat Abisinia în 1935. În fața acestor acte de agresiune, Societatea a fost aproape inexistentă, incapabilă să aplice sancțiuni eficiente.

Chiar și așa, între 1921 și 1930, Societatea a obținut câteva succese notabile, precum păstrarea insulelor Åland sub suveranitatea Finlandei sau rezolvarea disputelor de frontieră dintre Polonia și Germania. Cu toate acestea, după excluderea Uniunii Sovietice în 1939, Societatea Națiunilor a încetat să mai funcționeze, fiind înlocuită în 1946 de Organizația Națiunilor Unite, care a învățat din greșelile predecesoarei sale, beneficiind de o forță armată proprie pentru menținerea păcii și reunind aproape toate statele lumii.

Sursa: https://historia.ro/sectiune/general/o-organizatie-sortita-esecului-societatea-584691.html