Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Nicolae Tonitza, pictor, grafician şi critic de artă
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on aprilie 11, 2024
Motto: „Când reproduci natura – eşti sclavul ei. Când o reprezinţi – o domini.”- Nicolae Tonitza
Stimați amici, ca de obicei, joia, la jurnalfm.ro și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim una-alta despre personalități care au marcat istoria, viața și cultura nației noastre. Reiterez ideea în care această rubrică „funcționează”: aceste gânduri în câteva rânduri nu sunt și nu se doresc a fi biografii pline de vreun „ștaif” academic ori de vreo „prețiozitate” oarecare, ci se doresc a fi doar niște simple rememorări în scurte povești ale vieții unor oameni care au reprezentat un sâmbure trainic al devenirii nației române prin cele ce-au înfăptuit în viața lor! Astăzi, vi-l aduc în amintire pe Nicolae Tonitza, un mare pictor, grafician şi critic de artă, cel care s-a născut la Bârlad în ziua de 13 aprilie 1886 și a trecut la cele veșnice la 26 februarie 1940, în Bucureşti. Nicolae Tonitza a fost un pictor şi grafician român, mare interpret al „tristeţelor luxuriant colorate” şi al unor complicate și simbolice sentimente de „revoltă mocnită şi îndelung resemnată”. Nicolae Tonitza este considerat de către specialiști ca fiind liderul generaţiei sale de artişti, generație din care au făcut parte nume celebre ca: Ressu, Iser, Petraşcu sau Palladi, Tonitza remarcându-se prin complexitatea activităţilor artistice pe care le-a abordat: pictură, desen, caricatură, olărit, pictor scenograf, scriitor şi cronicar plastic. El a impresionat prin felul în care a suprins în lucrările sale tonurile luminii şi farmecul atmosferei, atât în ţară dar şi peste hotare, prin expoziţiile prezentate în mari orașe europene, cum au fost cele de la München, Paris, Roma, Veneţia şi Genova. De asemenea, cei care se pricep la artele vizuale ne spun că Nicolae Tonitza s-a consacrat în pictură ca un remarcabil creator al portretelor, în particular al copiilor, dar şi al portretului feminin, pentru care manifestat o atracţie specială, reuşind să-i surprindă, ca nimeni altul, expresivitatea. Totodată, criticii de artă ne mai dezvăluie că el „a manifestat o înclinaţie specială şi în surprinderea peisajelor, creând, prin jocul pe alocuri grav al culorii, secvenţe monumentale, dar a realizat şi creaţii în care a impregnat florilor efecte luminoase nebănuite prin folosirea inspirată a culorilor.”
Cred că nu ar strica, în continuare, o scurtă trecere în revistă a câtorva date biografice. Nicolae Tonitza s-a născut la Bârlad, judeţul Vaslui, fiind primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță (de ocupație comerciant). El a urmat „Şcoala primară de băieți nr. 2” din Bârlad, apoi a frecventat cursurile de la Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din Bârlad, dovedind încă din copilărie calităţi remarcabile de caricaturist şi desenator. Se spune că el a început să deseneze cu cretă și cărbune „la vârsta când încep să deseneze toți copiii, fără deosebire, adică la vârsta când prinzi a sta copăcel“, iar „ușile, dușumelele, prostirile de pe paturi, pereții, fețele de masă au fost primele materiale“, așa cum menționează biografii săi. Din păcate, acestea reprezentau și un motiv pentru bătăi și pedepse din partea alor săi, pedepse îndurate cu tărie de el. Copil fiind, se spune că Nicolae Tonitza nu s-a prea bucurat de sprijinul părinților în a-și urma chemarea și harul, dar a avut marele noroc de a fi sprijinit de un unchi de-al său, Petru Vasiliu, de ocupație croitor, unchi care l-a încurajat și sprijinit financiar în a-și urma visul artistic. Aceasta se petrecea în contextul în care, copleşiți de greutăți materiale, părinții lui Nicolae nu erau înclinați în a accepta prezența și eventuala manifestare ulterioară a harului artistic al băiatului lor, dar pe la vârsta de zece-unsprezece ani, acesta a primit în dar de la unchiul Petru Vasiliu o paletă de culori și „scule” strict necesare picturii. Pe de altă parte, el a găsit un sprijin deosebit și la Vasile Grassu, primul său profesor de pictură, de la Liceul „Codreanu” din Bârlad, cel care i-a îndrumat primii pași în artă, în timp ce profesorul Cârdu l-a sfătuit să urmeze Școala de Belle Arte și chiar a insistat pe această temă în discuțiile sale cu părinții și cu unchiul băiatului. În același timp, școala „i-a făcut cu ochiul” mereu lui Tonitza, iar orele de limbă română susținute de profesorul Paul Augustin, de exemplu, reprezentau motive de încântare care l-au apropiat de literatură și de farmecul rândurilor scrise.
Drept urmare a cursului favorabil al vieții sale în direcția căutării împlinirii prin artă, în anul 1902, Nicolae a fost înscris la Şcoala Normală de Belle-Arte de la Iaşi, în clasa pictorului Gr. Gheorghe Popovici, avându-l ca profesor şi pe Emanoil Bardasare, iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu, de care îl va lega o lungă şi trainică prietenie. Aici merită să ne oprim puțin și să amintim faptul că Nicolae Tonitza nu a obţinut diploma de absolvire deoarece „ale tinereții valuri” l-au purtat în a participa în ultimul an la o grevă a studenților, iar conjunctura nu l-a „iertat”. În anul 1903, el ajunge să cunoască Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, activitate condusă de profesorul Grigore Tocilescu, apoi, un an mai târziu, pictează, împreună cu Ştefan Dimitrescu, prietenul și colegul său, biserica din Grozăveşti, judeţul Bacău. Ulterior, în anul 1905, Nicolae lucrează la decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iaşi, alături de Emanoil Bardasare, iar în anul 1907 pleacă la Műnchen, unde a fost admis, un an mai târziu, la „Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste” („Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase”), actualmente „Academia de Arte Frumoase din München”, la clasa profesorului Hugo von Habermann. În această perioadă bavareză a vieții sale, el îşi expune lucrările la Kunstverein din München, dar trimite și diverse caricaturi la revista „Furnica” și îşi face debutul publicistic cu articolul „Importanța criticii de artă”, în revista „Arta română” din Iași. Mai apoi, în anul 1909, viața îl face să abandoneze studiile şi apoi pleacă din Germania în Italia, în vară, dar şi în Franţa, în toamnă, lucrând o perioadă alături de Ed. Jean Aman, apoi frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii diverse și interesante după pictori celebri. În perioada de doi ani cât a rămas la Paris, Nicolae Tonitza pictează multe peisaje, remarcându-se „prin calitățile de colorist și prin prospețimea senzațiilor care îl consacră drept un pictor extrem de original”. În anul 1911, Tonitza se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași, unde predă desen pentru o scurtă perioadă, ca suplinitor la Liceul militar din „dulcele târg”. În acelaşi an, el participă la expoziția „Tinerimii artistice” şi creează seria de lucrări numită „Din viaţa celor umili“. În anul 1912, în cele din urmă, Tonitza îşi încheie studiile la Școala națională de Belle-Arte și obține, prin concurs, diploma de „pictor bisericesc”, urmând ca mai apoi să decoreze bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. În acelaşi an 1912, participă la Expoziţia artiştilor în viaţă, unde obţine premiul al treilea.
Ulterior, în anul 1913, el pictează câteva capele mortuare, lucru pe care îl face şi în perioada următoare în Ilfov, Valea Rea, Silişte, Galbeni, Poeni, Bragadiru, Griviţa şi Durău. În acelaşi an, el se căsătorește cu Ecaterina Climescu, cea cu care va avea doi copii, Catrina și Petru. Viața îl face să renunțe pentru o perioadă la pictură, din motive financiare, timp în care lucrează ca redactor la ziarul „Iașul”. După aceasta, în anul 1916, expune la București un număr de 94 de picturi și desene, împreună cu prietenul său Ștefan Dimitrescu, apoi a fost mobilizat și trimis pe front, unde a căzut prizonier în luptele de la Turtucaia (din perioada 1-6 septembrie 1916), de unde a fost trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, din Bulgaria. După încheierea războiului, el se stabilește la București, unde participă la expoziții și ilustrări de cărți şi colaborează la publicații de orientare socialistă cu diverse desene și cronici artistice. Mai apoi, în anul 1918, participă la Expoziţia Arta Română, la Iaşi, iar în anul 1921 are prima expoziţie personală alături de Ștefan Dimitrescu şi Camil Ressu. În perioada 1921-1924, el a locuit la Vălenii de Munte, devine redactor la revista „Artele Frumoase” şi începe să lucreze olărit. În anul 1922, el călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care va lega o prietenie strânsă şi cu care avea să poarte o corespondență impresionantă. Îl menționez pe acesta și pentru că, printre altele, era de pe meleagurile mele natale careiene…Un an mai târziu, Tonitza are a doua expoziţie personală şi participă, de asemenea, la „Salonul Umoriştilor”, iar în anul 1924, a plecat din Vălenii de Munte şi a organizat o nouă expoziţie personală. În acelaşi an, el a expus la Bienala din Veneția iar în anul1925, s-a retras din asociația „Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază „Grupul celor patru”, un grup care realizează prima expoziţie în anul 1926, urmată de ediţiile din 1927 şi 1928, dar şi de altele, „întinse” pe o perioadă până în anul 1934. Nicolae Tonitza expune și la Căminul Artei, iar în 1929 participă la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, unde primeşte Marele Premiu. Marele artist Nicolae Tonitza a organizat și o serie de concursuri de desen pentru copii, a scris diferite articole a căror temă era copilul, articole pe care le-a publicat în „Curentul“, „Vremea“, „Școala și viața“, „Adevărul literar și artistic“. Totodată, în 19 februarie 1931, în revista „Radio și Radiofonia“ era menționată și o conferință a lui Nicolae Tonitza, intitulată „Arta la copii“.
În aceeași direcție a cultivării simțului artistic la copii, în 1926, el a înființat, pentru o perioadă de trei ani, un concurs de desene între copii sub treisprezece ani. Acest concurs era anunțat în numărul din iunie 1926 al publicației „Rampa“. Conform surselor biografice, pentru acest concurs dotat cu trei premii, Nicolae Tonitza solicita drept condiție de bază „lucrări în creion sau în vopsele, făcute numai din imaginație sau numai după natură“. De asemenea, el specifica: „Nu se vor premia decât lucrările cinstit executate cu mâna naivă a copilului“. Merită amintit faptul că, printre câștigătorii acestui concurs pentru copii talentați s-a aflat și Afane, unul dintre gemenii cunoscutului scriitor Ionel Teodoreanu. În anii ‘30 ai secolului trecut, „s-au întâmplat” pentru Nicolae Tonitza dese și binemeritate expoziţii personale, colective, şi un număr impresionant de biserici pictate. Participă, de asemenea, la expoziţiile din străinătate de la Amsterdam (în anul 1930) şi la Bruxelles, în 1935.
În aceeași perioadă, mai exact în anul 1933, el a ocupat catedra de pictură de la Academia de Belle-Arte din Iași, poziție rămasă vacantă în urma decesului prietenului său Ștefan Dimitrescu, apoi a mers la Balcic unde îşi descoperă atracţia sa mai aparte pentru peisajele marine şi unde pictează împreună cu Francisc Șirato, în 1933 şi 1934. mai apoi, în anul 1937, a fost numit rector al Academiei de Arte Frumoase de la Iaşi, dar mai apoi, din păcate, el s-a îmbolnăvit grav, suferind de scleroză cerebrală. În urma bolii, la data de 26 februarie 1940, Nicolae Tonitza a trecut la cele veşnice, după o grea suferinţă, la doar 54 de ani. Conform surselor biografice, putem afla ce îi scria Nicolae Tonitza unei cunoștințe, cu puțin timp înainte ca el să treacă la cele veșnice: „Sunt de mai multe zile bolnav…Se împlinesc taman cinci luni de zile de când zac. Asta a lovit cu plictis – mai ales că n-am voie să lucrez. Am alt necaz: sunt bâlbâit. Mi-i ruşine să dau ochii cu oamenii. Enervarea se dublează. Stau toată ziua în odaie de unul singur. Şi măsor podeaua cu paşi grăbiţi la deal şi la vale. Vremea se scurge încet – parc-ar fi de plumb…de plumb e şi lumina care pătrunde prin fereastră. Am impresia că încet…”…
Referitor la opera sa, printre lucrările sale reprezentative e bine să ne amintim de: „Vas cu trandafiri“, 1927-1929, „Natură statică cu icoană“, 1927-1928 – scene de interior – „Cerdacul”, 1924 sau „Vatra“, 1925, nuduri – „Nud la malul mării“ sau „Nud“, 1926, peisaje – „Peisaj bucureştean“, 1925 sau „Vedere din Bucureşti, iarna“, 1925, peisaje dobrogene, portrete de copii – „Fata pădurarului“, 1924, sau „Cap de copil“, clovni – „Pagliaccio“ sau „Clovn“ şi portrete/autoportrete – „Portretul lui Gala Galaction“, 1921, sau „Autoportret“, 1923. Aș face doar o scurtă referire personală la „Fata pădurarului”, o lucrare deosebită care se află la Muzeul Național de Artă al României, fiind una dintre cele mai cunoscute picturi ale lui Nicolae Tonitza, pusă în operă într-o perioadă în care artistul explora lumea copilăriei și transmitea propriile sale emoții și sentimente asupra copiilor.
Nicolae Tonitza, pictor, grafician şi critic de artă
La fel ca în toate portretele lui Tonitza, ochii sunt centrul de interes all lucrării. Specialiștii spun despre acest „centru de interes”:„chiar dacă aceștia par a fi îndreptați către pictor, privirea lor sugerează o reflecție profundă și melancolică, întipărită într-o lume interioară misterioasă.” De asemenea, elocventă pentru valoarea inestimabilă a operei artistului este faptul că pe piaţa de artă din ţara noastră, Nicolae Tonitza este artistul care a dat una dintre cele mai valoroase lucrări din toate timpurile – opera sa „În iatac” fiind adjudecată la o licitaţie în iarna lui 2011 cu nu mai puţin de 290.000 de euro. Cel puțin aceasta este statistica despre care am eu „știință”…Primul în acest top ar fi fost Ştefan Luchian, pictura sa „Două fete” fiind vândută, prin aprilie 2013, cu suma-record de 300.000 de euro. Pe locurile următoare, în topul celor mai bine vândute lucrări, sunt creaţia lui Nicolae Grigorescu „Ţărăncuţă odihnindu-se”, care în acelaşi an 2011, a fost adjudecată cu suma de 270.000 de euro şi creaţia lui Luchian „Tufănele galbene” adjudecată la 170.000 de euro în decembrie 2013. De atunci, de peste un deceniu, piața s-a mai „așezat” în sus, iar aceste cifre se zice c-ar fi substanțial mai mari…
Nicolae Tonitza, pictor, grafician şi critic de artă
Zeci de lucrări create de marele Tonitza se găsesc la Muzeul Național de Artă al României și la Muzeul Colecțiilor de Artă, împreună cu creații de top semnate de Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Lucian Grigorescu, Iosif Iser, Camil Ressu, Francisc Şirato, Alexandru Ciucurencu, Dimitrie Ghiaţă ș.a. Nicolae Tonitza a mărturisit spre apusul vieții sale că doar patru pictori l-au marcat definitiv, unul dintre ei fiind român, fiind vorba despre Ștefan Luchian. Ceilalţi trei au fost Velasquez, Tizian şi Habermann. În amintirile sale scrise, Tonitza a descris și ultima sa vizită la Ștefan Luchian, „zugravul” bolnav şi îndurerat:„I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător…Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile”.
Nicolae Tonitza, pictor, grafician şi critic de artă
Spre finalul acestor rânduri, pentru că știu că va citi rememorarea de azi (și-mi pare bine de acest lucru), aș dori să precizez că am în lista mea de contacte de pe rețeaua de socializare Facebook o urmașă directă a marelui pictor, o doamnă pe nume Andra Tonitza, ea fiind strănepoata marelui pictor. Din sursele de la final, puteți afla despre dumneaei că a plecat la Paris la vârsta de cinci ani împreună cu părinții, după ce ajunsese anterior în capitala Franței bunica sa, aceasta fiind ajutată tocmai de dramaturgul Eugen Ionescu. Andra Tonitza a trăit vreme de 24 de ani doar la Paris, iar în anul 2017 s-a întors în România. Asta după ce a călătorit des între cele două țări de-a lungul timpului. Pe timpul vieții sale în capitala Franței, la Paris, a absolvit Facultatea de Istoria Artei și, revenită în România, a absolvit un master la Facultatea de Istorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu cu tema de disertație „Primul Război Mondial, văzut prin ochii lui Tonitza”. Ulterior, a urmat doctoratul la Facultatea de Științe Politice din cadrul Univresității din București, iar teza sa de doctorat se referă (cum altfel?) la biografia cu conotații politice a străbunicului său, Nicolae Tonitza, ca jurnalist și militant politic al vremii sale. Din interviurile pe care le-a acordat în presă, reiese că Andra Tonitza subliniază că este de datoria ei să facă cunoscută publicului personalitatea vastă și completă a lui Nicolae Tonitza. În urmă cu câțiva ani, Andra Tonitza a fondat un ONG la Sibiu, „care are trei direcții de activitate: cunoașterea operei lui Tonitza, susținerea tinerilor care vor să se exprime prin artă și evoluția artistică a copiilor.” Îi doresc mare succes în tot ceea ce și-a propus pentru a-l ține mereu treaz în memoria colectivă pe marele său înaintaș!
Nicolae Tonitza, pictor, grafician şi critic de artă
Am să închei prin a reitera faptul că pictura lui Nicolae Tonitza a rămas de-a lungul timpului o mărturie clară a genialităţii sale, „o revelaţie a idealului şi frumosului, dovada unor valori spirituale autentice”. Ochii copiilor pictați de Tonitza, „centrul de interes” al multor opere ale sale, sunt „mărturia cea mai elocventă a poeziei unice pe care artistul a adus-o în arta plastică românească.” Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Brezianu, Barbu, Nicolae Tonitza, Ed. Meridiane, București, 1986
https://curatorial.ro/arta/portret-nicolae-tonitza-maestru-portretist-al-artei-romanesti/
https://www.liceultonitza.ro/despre-noi/despre-nicolae-tonitza.php
https://www.ceccarbusinessmagazine.ro/130-de-ani-de-la-nasterea-lui-nicolae-tonitza-a183/
http://www.dozadebine.ro/nicolae-tonitza-armonii-de-culoare/
https://www.ziarulmetropolis.ro/nicolae-tonitza-un-destin-curmat-prea-devreme/
https://radioromaniacultural.ro/portret-nicolae-tonitza-un-geniu-al-tristetelor-luxuriant-colorate/
https://jurnaluldedrajna.ro/nicolae-tonitza-pictor-adept-hedonist-al-impresionismului/
https://promenada-culturala.ro/nicolae-tonitza-un-poet-al-culorii/
http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Andra-Tonitza.html
https://puls24.ro/cine-este-de-fapt-stranepoata-lui-tonitza-cea-care-a-vizitat-recent-barladul/
https://radiorenasterea.ro/pictorul-nicolae-tonitza-13-aprilie-1886-26-februarie-1940/
https://www.academia.edu/25434774/Nicolae_Tonitza_pictorul_de_la_Turtucaia
http://cultural.tvr.ro/pastila-de-arta-edi-iile-saptamanii-29-ianuarie-4-februarie_44432.html
https://www.wikiart.org/en/nicolae-tonitza
A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia.
„Pentru exemplul de vitejie dat cu ocazia luptelor de la Turtucaia din august 1916. Rănit grav a dat probă de un devotament admirabil, uitând de suferințele sale pentru a nu se gândi decât la compania sa.”
Înalt Decret no. 2189 din 6 iunie 1919
După război se stabilește la București, unde – alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți – colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice.
Tonitza a avut două fete şi un băiat: Catrina, Irina şi Petru. În abordarea temei copilului, a pornit de la copiii lui, pe care i-a desenat de când s-au născut şi până în adolescenţă.
