„Moara cu povești”. Cărți, eroi și amintiri…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Frumuseţea sufletului străluceşte atunci când o persoană întâmpină fără să-şi piardă cumpătul fiecare neşansă pe măsură ce se iveşte, nu pentru că nu ar simţi, ci pentru că este o persoană cu caracter superior şi plină de eroism.” – Aristotel

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să „măcinăm” câte ceva, în căutare de povești faine și adevărate. Astăzi, mă voi opri, pentru cele câteva gânduri în câteva rânduri, la amintirea unor eroi vânători de munte ce au luptat pentru țara lor în timpul celui de-al doilea război mondial. Despre primul erou pe care vi-l aduc azi în amintire, Radu C. Mihail pe numele său, am reluat firul puținelor mele informații despre acesta fix acum o săptămână în urmă când, la o lansare de carte ce a avut loc la Librăria Șt.O.Iosif din Brașov, am auzit crâmpeie din viața sa, povestite de o urmașă a sa, Ana Iorga, precum și de soțul său, Filip-Lucian Iorga, ambii fiind autorii unei cărți cu amintiri de familie ce-l au și pe acest erou în prim plan, pe lângă bunica autoarei, Ana Vasilescu. Cartea, publicată anul trecut la Editura Corint, se numește „Cartea curajului și a candorii” și te cucerește încă de la început, dacă-ți plac poveștile faine, mai ales cele adevărate! Din prezentarea cărții, făcută chiar de autorii Ana Iorga și Filip-Lucian Iorga rezultă că „Este povestea lui Radu C. Mihail, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, militar neînfricat pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial și viitor colonel a cărui insolență i-a înfuriat teribil pe comuniști, și a frumoasei Ana Vasilescu, educatoare în perioada interbelică, Miss Ciuc în 1930 și, din câte se știe și avem toată îndreptățirea să credem, râvnitoare să devină o bună mamă de familie. Poftiți în lumea de acum 100 de ani, în care ei doi se pregăteau pentru viață și, credeți-ne pe cuvânt, o făceau cu mare entuziasm, pentru că aveau toate motivele să fie încrezători.” Am să vă las plăcerea de a afla mai multe despre cuplul de bunici ai autoarei chiar din cartea pe care o puteți comanda de la libris.ro, accesând acest link https://www.libris.ro/cartea-curajului-si-a-candorii-ana-iorga-COR978-606-088-148-3—p28698803.html?afid=uszkai&utm_source=afiliere_interna&utm_medium=uszkai&utm_campaign=afiint.

Aici și acum, mă voi întoarce la destinele militarului din cuplul „erou” al cărții și am să „telegrafiez” doar, pe scurt, câteva repere din viața militară a lui Radu C. Mihail, colonel al armatei române, genist ca apartenență de armă, participant la cel de-al doilea război mondial la „pionierii de munte”, numele purtat atunci de geniștii din trupele de vânători de munte. Radu C. Mihail s-a născut la 10 septembrie 1904, la Clejani, judeţul Vlaşca (actualul judeţ Giurgiu), conform actului de naştere No. 71/904 al Primăriei din comuna Clejani. În perioada 1 decembrie 1925 – 1 iulie 1927, a urmat Şcoala Militară Specială de Geniu, studiind și construcţiile civile, ca orice genist, dar și cele specifice acestei specialități deosebit de periculoase pe câmpul de luptă. Radu C. Mihail a fost, începând cu luna iulie 1927, ofiţer activ în cadrul Batalionului 5 Pionieri de Munte (unitate decorată ulterior cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, Brevet 563/1943). În anul 1933, se afla în activitate la Batalionul 2 Pionieri Munte din cadrul Brigăzii 1 Vânători de Munte. Ulterior, în timp, după o evooluție firească în cariera militară, la data de 30 noiembrie 1940, devine comandant de companie al Companiei 1 Pionieri Munte.Timpul trece, vine războiul și, la 30 martie 1942, acesta este comandant al Companiei 2 Pionieri Munte.Tot pe Frontul de Est, la 15 aprilie 1942, este citat prin ordin de zi, pentru bravură și pricepere în cadrul operațiilor desfășurate în Crimeea. Pentru o scurtă perioadă, de circa o lună, va activa, începând cu 1 iunie 1942, la serviciul Geniului din caddrul Corpului Grănicerilor, până la data de 3 iulie 1942, când este numit  comandant al Batalionului 2 Pionieri Munte. Cum geniștii aveau și specializare adiacentă arma „căi ferate”, la data de 25 septembrie 1942, este mutat la Regimentul 3 Cale Ferată, care asigura căi de aprovizionare logistică pe Frontul de Est. Data de 16 aprilie 1943 îl găsește tot în acțiunile militare specifice armei sale și tot în Crimeea. În luna martie a anului următor,1944, este avansat la gradul de maior, activând la specialitatea sa de genist la comandamentul Diviziei Teritoriale cu cartierul general la Şura Mică, județul Sibiu, iar în luna septembrie 1944, activează în cadrul Corpului 6 Teritorial Sibiu. După terminarea războiului, începând cu 9 octombrie 1945, îndeplinește o funcție de comandant batalion de instrucţie şi şef al Biroului Mobilizare. După aceasta va activa în calitate de comandant al unui batalion de construcţii. În anul următor, la 8 mai 1946, a fost avansat la  gradul de locotenent-colonel. Cum s-a întâmplat cu majoritatea ofițerimii române, începând cu 22 iulie 1946, a devenit cadru disponibil (cică „la cerere”), adică a fost trecut, forțat, în rezervă, cu același grad. Trecerea „benevolă” în rezervă s-a înscris, firește, în „trendul” îndepărtării din armată a majorității cadrelor ofițerești care au luptat pe Frontul de Est împotriva sovieticilor. Radu C. Mihail luptase pe Frontul de Est împotriva acestora, era ofiţer superior şi era și cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”. Toate „ingredientele” necesare pentru a fi indezirabil noii orânduiri! Ulterior, în luna decembrie 1947, Radu C. Mihail a fost reţinut, iar autorităţile comuniste i-au confiscat decoraţiile şi pelerina de cavaler al Ordinului militar „Mihai Viteazul”. Ulterior, a fost, în mai multe rânduri, anchetat şi reţinut, din motive politice. Dosarul său de urmărire (care se află la arhivele CNSAS) cuprinde o întreagă odisee a urmăririi sale, la fel cum s-a întâmplat în zeci și sute de mii de alte cazuri similare. De-a lungul carierei sale militare, a fost decorat cu mai multe ordine și medalii, printre care:

– la 8 iunie 1940: Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler (Brevet 1906/332).

– la 17 octombrie 1941: Ordinul „Mihai Viteazul”, Brevet Nr. 2886/101 (ordin pentru care a primit 5 ha de teren arabil, la Codlea precum şi  doi cai).

– la 17 mai 1943: Medalia „Cruciada împotriva Bolşevismului”.

Radu C. Mihail a locuit, împreună cu soția sa Ana, la Miercurea-Ciuc, la Sibiu, la Brașov și la Bucureşti. A fost afectat de trecerea sa forțată în rezervă până la moartea sa, care a survenit la 10 februarie 1968. În imaginea următoare, îi vedeți pe soții-eroi din „Cartea curajului și a candorii”, preluată dintr-o sursă inserată la finalul rândurilor de azi!

Mai multe veți putea afla din paginile cărții despre care v-am spus anterior. Le mulțumesc soților Iorga pentru rândurile din cartea lor și pentru poveștile faine de la lansarea cărți de la Brașov. Și reiterez promisiunea făcută domnului Iorga că voi căuta și alte date despre cel care a fost Radu C.Mihail! În continuare, am să-ncerc să „macin” câte ceva despre un alt om deosebit și câteva crâmpeie din viața sa, despre care am aflat cu mai mulți ani în urmă și despre viața căruia care m-am minunat întotdeauna. Și va fi vorba, în continuare, despre colonelul Vasile Scârneci, un vânător de munte şi cele două războaie mondiale la care a participat cu toată ființa, știința și priceperea sa…Vasile Scârneci a fost o veritabilă legendă. Și ar trebui să fie și pentru cei din prezent…În general, ne trăim viaţa cu mai mare sau mai mică patimă şi intensitate, alergăm după obiective şi lucruri mai mult sau mai puţin trecătoare, uitând, nu de puţine ori, să ne caracterizăm şi să fim caracterizaţi în tot ceea ce facem, prin prisma valorilor perene ale umanităţii: empatie, altruism, dedicare, perseverenţă, sacrificiu şi modestie. Și a valorilor pe care noi, ca nație, le cam uităm, pas cu pas…De aceea, mi-am propus a aduce-n amintire, din nou, crâmpeie din viaţa unui mare ostaş român, vânător de munte, trăitor pe meleaguri braşovene şi care a avut şansa să lupte pentru ţara sa în ambele conflagraţii mondiale şi să-şi aducă a sa contribuţie, deloc modestă, la construcţia României Mari, dar și la încercarea de a rezista pe harta lumii. Am mai făcut-o-n două publicații (în „Revista Jurnal Spiritual” și-n revista „Brașovul și eroii neamului românesc”), dar niciodată nu e prea mult când vorbim despre adevărații eroi ai României. Cine a fost Vasile Scârneci?

A fost ilustrarea personificată a unei afirmaţii binecunoscute în mediul militar românesc, amintită de istoricul Florin Constantiniu în a sa „O istorie sinceră a poporului român”. Generalul german Hans Speidel, ajuns, după războiul cel de-al doilea, commandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală, răspunzând la întrebarea ziaristului american Cyrus Sulzberger:„Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii?“ Acesta a răspuns, fără ezitare: „Nici unul dintre aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni, şi nu veţi găsi trupe mai bune”. Personal, am scris destule articole în ţară şi prin străinătate sau am colaborat la scrierea câtorva cărţi despre vânătorii de munte români și am „săpat” de multe ori prin arhivele militare sau civile după informaţii care pomenesc viaţa, luptele şi evoluţia trupelor de vânători de munte din Armata României, trupe create în vâltoarea primului război mondial, la 3 noiembrie 2016, dar, faptic, am ajuns să cunosc multe despre acest Om doar după ce am citit o carte de excepţie, bazată pe jurnalul de front din ambele războaie ale colonelului Vasile Scârneci. Este vorba despre „Viaţa şi moartea în linia întâi” apărută în 2013 la Editura Militară, o carte pe care nu am putut-o lăsa din mână până n-am terminat-o, cu toate că are un volum impresionant ca dimensiuni și conținut. De aceea, consider că niciun moment de istorie care aduce-n amintire eroii şi la care eu voi lua parte nu va trece fără să-l pomenesc pe acest Om. Despre al său jurnal,Vasile Scârneci spunea: „Nu am făcut acest răboj al întâmplărilor ca să-mi fac reclamă, aureolă, nici să câştig bani. Le-am scris pentru memoria ostaşilor care s-au săvârşit, au căzut cu faţa la duşman. Cei care vor urma după noi ştiu că am luptat pentru salvarea Patriei şi a Neamului.” Câte ceva despre povestea sa de viață am puteți regăsi în cele ce urmează. Vasile Scârneci, născut în Cohalm, adică la Rupea, azi în judeţul Braşov, a intrat în armata română în 1916, ca simplu soldat, deşi contribuţia sa din perioada neutralităţii în sprijinul serviciilor secrete româneşti îi conferise dreptul la o situaţie mai bună. Înrolat ulterior în Regimentul 3 Vânători, a fost rănit de două ori şi decorat cu „Virtutea Militară”. Datorită comportamentului său de excepţie, a fost avansat sublocotenent în rezervă, la propunerea ofiţerilor din regiment. În anul 1918, a devenit ofiţer activ la Regimentul de Vânători de Munte, armă de care va fi legată întreaga carieră a lui Scârneci. În ajunul intrării României în primul război mondial, Vasile Scârneci, ardelean din Rupea, care vorbea fluent limba maghiară și „o rupea” binișor și-n nemțește, a îndeplinit paisprezece misiuni de cercetare în Transilvania, în spatele dispozitivului inamic, misiuni primite din partea Biroului 2 al Marelui Cartier General român. Într-una din aceste misiuni, este descoperit de agenţii contraspionajului maghiar, dar reuşeşte să scape sărind din tren, apoi cu ajutorul unor tineri ţărani români demontează câteva şine, trenul deraiază la întoarcere fiind apoi capturat de armata română. Într-o altă misiune când era deghizat în „honved”, este demascat de un ungur, reţinut în curtea primăriei, și este salvat, practic, de primarul român Ticuşan din satul vecin care-i avertizeză pe sătenii unguri vecini veniţi să caute ajutoare militare, că armata română se apropie şi s-ar putea să aibă probleme dacă sunt prea duri cu „spionul român.” Primarul maghiar, după ce se sfătuieşte cu sătenii săi, devine foarte mieros, îl ospătează copios pe reţinut, apoi îl lasă să plece. Pe drumul spre „Vechiul Regat”, într-un alt sat, apelează la doi liceeni români (despre care află că sunt băieţii preotului Hamzea), pentru a culege informaţii şi a găsi un culcuş pentru noapte, dar, spre dezamăgirea sa, aceştia nu numai că nu-l ajută, dar erau pe punctul să-l demaşte. Deziluzia sa va fi mai mare când, la câţiva ani după război, îi va întâlni pe cei doi fiind mari dregători în Ardealul dezrobit…Roata istoriei nu-i întotdeauna fair play! Vasile Scârneci raportează informaţiile culese în adâncimea dispozitivului inamic până la Racoş, generalului Constantin Tănăsescu, comandantul Corpului 3 Armată, şi, mai ales, informaţia culeasă de la nişte ţărani saşi care au văzut în gara Archita, lângă Sighişoara, debarcând trupe din Divizia 189 Germană. „La auzul acestei din urmă informaţii, generalul a sărit în sus şi, foarte sever, aş putea spune necuviincios, m-a ameninţat că va da ordin să fiu arestat dacă mai continui să spun cuiva astfel de baliverne (cuvântul este al generalului)”. Din păcate, generalul Tănăsescu a ignorat informaţia şi n-a dispus verificarea ei, cum l-ar fi obligat o minimă cerință operativ-tactică şi-n consecinţă, nu peste mult timp, Armata 1 Română a pierdut o bătălie la Sibiu în faţa Armatei 9 Germane. Vasile Scârneci demisionează din serviciul de informaţii şi continuă războiul în calitate de sublocotenent comandant de pluton. Consemnează în jurnalul său, atacul unui regiment de bosniaci chiar în ajunul Crăciunului din 1916 și îi „scuză” pe nemţi că i-au pus pe „păgâni” să le strice sărbătoarea. Mai târziu, după „Pacea de la Bucureşti” din 24 aprilie/7 mai 1918 impusă României de Puterile Centrale, Vasile Scârneci este nevoit să-şi schimbe numele (ca şi ceilalţi 60.000 de români ardeleni voluntari în armata română) pentru a nu fi predat, aşa cum ceruseră ungurii, spre a fi judecat pentru „trădarea patriei”.Ca ofiţer în trupele de vânători de munte, Vasile Scârneci a cunoscut personalităţi de vârf ale vremii în care a viețuit pe acest pământ. De exemplu, după bătălia de la Mărăşeşti din anul 1917, rănit în luptă și fiind în convalescență într-un spital din Bârlad, este decorat cu „Virtutea Militară” de către însuşi regele Ferdinand. A fost un eveniment pe care-l evocă cu profundă emoţie în anul1925, când, fiind de gardă la Castelul Peleş, regele Ferdinand, care se plimba împreună cu Constantin Stere, îşi aduce aminte de el şi poartă un dialog pe această temă.

De asemenea, prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea) i-a fost comandant de regiment în primul război mondial (acesta era comandantul regimentului de vânători de munte). Din mâna acestuia, a primit patru premii obţinute la competiţii sportive. În anul 1937, când Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia (viitorul rege Mihai), a efectuat stagiul de instrucţie, instructor i-a fost căpitanul Vasile Scârneci. Aș mai menționa că același Vasile Scârneci a participat şi la campania armatei române din Ungaria în 1919, în unitatea al cărui comandant „de jure” era tot prinţul Carol. În perioada interbelică, în paralel cu meseria armelor, şi-a cucerit un excelent renume de sportiv, fiind multiplu campion naţional la atletism şi participant la Olimpiada de Iarnă, la St. Moritz, în 1928.

Data de 22 iunie 1941, zi în care România a intrat în cea de-a doua conflagrație mondială, îl va găsi comandant secund (adică locțiitor, cum se spune azi) al Batalionului 3 Vânători de Munte, cu gradul de maior. În anii ce au urmat, pe tot parcursul războiului, a luptat în linia întâi. Inițial, fără vreo pauză, timp de mai bine de un an, Vasile Scârneci a fost, împreună cu ostaşii săi proveniți, majoritar din Țara Bârsei, mereu în linia întâi, participând, pe rând, la eliberarea nordului Bucovinei, la forţarea Nistrului, la urmărirea forţelor sovietice pe direcţia sud-est, peste Bug şi Nipru, la bătălia defensivă din Stepa Nogai şi mai ales la pătrunderea în Crimeea şi la asediul Sevastopulului. De-a lungul acestui drum plin de lupte, marcat de fapte de eroism şi de numeroase şi dureroase jertfe, Vasile Scârneci a devenit comandant de drept al Batalionului 3 Vânători de Munte, a fost avansat locotenent-colonel şi a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a şi cu „Crucea de Fier” germană, clasele I şi a II-a. După un scurt răgaz pe coasta Crimeii, Batalionul 3 Vânători de Munte comandat de Vasile Scârneci va fi dislocat în apropiere de Novorossiisk. luând parte la bătălia purtată pentru Kuban şi Peninsula Taman. La sfârşitul anului 1943, după aproape doi şi jumătate petrecuţi pe front, mai tot timpul în linia întâi, Vasile Scârneci va reveni în ţară, pentru o perioadă scurtă, la partea sedentară la Corpului de Munte. Este de notorietate în istoria noastră militară că, în zonele de operaţii ale vânătorilor de munte români şi ale celor germani, sovieticii au opus o crâncenă rezistenţă. Fiecare metru de pământ, fie vale ori înălţime au fost cucerite cu mari sacrificii. Nu degeaba i-au poreclit sovieticii pe vânătorii de munte români „diavolii verzi” şi nu degeaba au „lucrat” puternic în anii 50 ai secolului trecut pentru desfiinţarea vânătorilor de munte…Și le-a reușit pentru o perioadă. Fix atât cât să fie grea renașterea! Pentru a ilustra cele spuse anterior îmi permit să inserez aici o „mostră” din însemnările sale. Astfel, Vasile Scârneci notează în jurnalul său în ziua de 24 august 1943: „Din cei 1.200 ostaşi cu care am trecut Nistrul la 17 iulie 1941, nu au mai rămas astăzi decât 432. Din aceştia, mulţi foşti răniţi, unii chiar de patru ori. Efectivul batalionului a fost completat, treptat, cu oameni de adunătură, vărsaţi din jandarmi, grăniceri, aviaţie, marină, cavalerie. Apoi mulţi trimişi aici pentru reabilitare (dezertări repetate, jaf şi furt, indisciplină, automutilare etc).Unii chiar condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Numai prin portul băştilor se cheamă că sunt vânători de munte. Cu astfel de oameni îţi trebuie multă, multă răbdare şi nervi de oţel, mai cu seamă în vâltoarea luptelor. Comandamentele nu controlează ostaşii cu care ne completează pierderile”. Observații pertinente care mă poartă cu gândul la situația actuală a oștirii, acum, când, practic, noi nu avem rezerviști! Iar statul nostru „cel de toate zilele”, are „dureri la bască”!

Una dintre preocupările lui Vasile Scârneci era ca ostaşii săi căzuţi în lupte să fie îngropaţi creştineşte, în cimitire bine îngrijite, pe care le vizita periodic. De asemenea, ca o consolare pentru rudele celor căzuţi la datorie, odată cu efectele personale şi decoraţii, trimitea şi o scrisoare fiecărei familii, scrisoare în care elogia faptele acestuia și încerca să aline durerea familiei. În ziua de14 mai 1942, cu prilejul praznicului Înălţării Domnului, care este şi Ziua Eroilor, când a avut loc o slujbă de pomenire la Kucika, în prezenţa comandantului de divizie şi a unui grup de ofiţeri germani, locotenent-colonelul Vasile Scârneci a ţinut o emoţionantă cuvântare, în care arăta că „nu am venit să-i plângem pe cei plecaţi dintre noi în lumea veşniciei, am venit aici să-i slăvim, să le aducem prinosul nostru de recunoştinţă, să le cântăm imn de slavă celor mai bravi din Batalionul 3 Vânători de Munte”. Vasile Scârneci amintea în acel cuvânt al său bătăliile purtate la trecerea Prutului, Nistrului, în câmpia Ucrainei şi Stepa Nogai, la Ţibulevka, la şanţul anticar de la Timoşevka, în istmul Mării Azov şi la Ghenicesk-Salkov în Crimeea, la Karasubazar, apoi cele de pe crestele nepretenoase ale Munţilor Iaila. Vânătorii săi de munte au fost primii care au atins Marea Neagră în Crimeea. Apoi, fără vreun răgaz, au străbătut terenul stâncos prin Tuak – Kuciuk – Uzen – Kuru – Aluşta – Livadia – Ialta, apoi Alupka – Simeiz – Baidarî din Munţii Sevastopolului până la Urkusta. După numai două zile de odihnă, au cucerit satul Alsu şi înălţimile stâncoase din faţa Dealului Capelei. Referindu-se la comportamentul ostaşilor răniţi, Vasile Scârneci nota în jurnalul său: „Răniţii din spitale se întorc grupuri, grupuri. Unii nevindecaţi complet…Sunt stoici, hotărâţi să-şi facă mai departe datoria.Ţăranii aceştia, ostaşi simpli, chiar după ce au văzut şi au simţit pe pielea lor grozăvia războiului, se întorc acum între noi, aici, la datorie”. Revenit fiind în țară, după 23 august 1944, Vasile Scârneci a participat la luptele pentru eliberarea teritoriului naţional, batalionul său intrând primul, prin luptă, în Sfântu Gheorghe şi, ulterior, în Târgu Mureş. Avansat la gradul de colonel în anul1945, va fi trecut în „cadru disponibil” în anul 1946, asemenea atâtor (prea) mulți ofiţeri ai armatei române, încheind astfel o carieră militară prodigioasă, dar, din păcate, fără recunoştinţa pe care ar fi meritat-o din plin.Despre alte fațete ale vieții sale, e de amintit faptul că Vasile Scârneci a făcut sport de performanţă, iar în anul 1924 a fost campion naţional la proba de 400 m garduri. Sportul care-l va consacra, însă, este schiul, atât de necesar unui vânător de munte. În anul 1928, Vasile Scârneci participa la Jocurile Olimpice de iarnă de la St. Moritz, în echipa de patrulă militară a României.

Peste exact douăzeci de ani după tatăl său, Radu Scârneci, fiul său, participa tot la St. Moritz la o altă ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă la probele de schi alpin. Este de menționat faptul că, în calitate de schior renumit al vremii sale şi instructor de schi foarte priceput, Vasile Scârneci a venit în contact cu multe personalităţi ale timpului. Menționez că Vasile Scârneci a redactat un jurnal de front în care a consemnat, zilnic, întâmplările de pe front în perioadele 1916-1920 şi 1941-1943. Acest jurnal, păstrat cu sfinţenie de fiul său, braşoveanul Radu Scârneci, îngropat în grădina casei, a fost valorificat în anul 2013 de către Editura Militară în lucrarea „Viaţa şi moartea în linia întâi”, autor Vasile Scârneci, ediţie îngrijită de Adrian Pandea. Această carte, „Viaţa şi moartea în linia întâi”, este o mărturie, un „răboj al faptelor„, cum îi spune Vasile Scârneci, fără egal în memorialistica de război de la noi. Cele 504 pagini de text şi cele 112 pagini de fotografii alb-negru reconstituie momentele dramatice ale vieţii şi morţii în lina întâi.

Atât eu cât şi mulţi dintre cei care au citit cartea aceasta spunem că este un jurnal de front plin de suspans, motiv pentru care vânătorul de munte braşovean poate fi numit un fel de Sven Hassel al românilor. Dar fără fantezii literare ancorate-n ficţiunea unor lupte de aiurea. Este un jurnal fidel al zilelor şi nopţilor de front real, cu viaţă şi moarte-n linia-ntâi! Cine se apucă de citit această carte nu o poate lăsa din mână! Vasile Scârneci nota zilnic, cu durere, numele celor ucişi sau răniţi din rândurile batalionului său, în ce împrejurări. Răzbate din întreaga sa carte grija impresionantă a lui Vasile Scârneci faţă de subordonaţii săi. A fost așa cum trebuie să fie orice comandant în orice campanie ori acțiune militară. Aceasta este evidenţiată de unul dintre comandanţii săi de la un moment dat, locotenent-colonelul Nicolae Strat, care nota într-una dintre caracterizările sale anuale, menționată îmn dosarul său personal (Memoriul original): „Iubeşte soldatul şi-l apără”. Apropo și de priceperea sa militară, dacă planificarea atingerii unor obiective care, pe hărţile statului major al diviziei părea simplă, dar care în urma recunoaşterilor din teren rezulta că implică pierderi mari, Vasile Scârneci avea curajul să-i înfrunte pe comandanţii săi pentru a face schimbări în acel plan astfel încât pierderile să fie cât mai puține cu putință. Şi era un fapt notoriu printre trupele de munte că Vasile Scârneci nu s-a jenat niciodată să-şi „apostrofeze” comandanţii şi şefii pentru diverse gafe de ordin militar sau comportamental, chiar dacă avea mult de pierdut din asta.Vorba lui Scârneci: „Unde să mă trimită mai mult decât în linia-ntâi, cu băieţii mei?.” Noroc că-n linia întâi majoritatea ofiţerilor erau de caracter şi experimentaţi de luptele zilnice, reuşind să găsească soluţii pentru corectarea unor erori apărute pe „filiera” diverselor state majore pe linia de comandă şi a proteja viaţa soldaţilor.

Aş mai îndrăzni să rememorez o întâmplare definitorie pentru caracterul lui Vasile Scârneci, întâmplare ce se regăseşte-n al său jurnal de front și, firește, în cartea despre care am adus aminte aici. Prin toamna anului 1941, un general din armata română, sas de origine, adică de pe aici de pe plaiurile mioritice, dar cu ifose de „vestic”, soseşte-ntr-o inspecţie pe front şi ajunge la vânătorii de munte ai Batalionului 3 Vânători de Munte, însoţit de doi căpitani germani, cu care bârfeşte-n „limba lui Schiller” cum că ostaşii lui Scârneci sunt „niște leneși, murdari, un fel de țigani”…Nenea generalul sas nu bănuia că va fi înţeles de Vasile Scârneci care a reacţionat imediat şi ferm, aducându-şi aminte că vorbea şi germana. I-a transmis „în direct”, în germană, generalului că linia-ntâi în care luptau necontenit ostaşii săi „nu-i pension de domnişoare şi nici staţiune climaterică” și că-l invită pe domnul general respectiv să petreacă mai multe zile cu el și cu subordonații săi, în linia-ntâi…În jurnalul său, Scârneci a adus aminte faptul că acei militari ai armatei române care erau decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă distincție militară românească, puteau întreprinde demersuri de a se întoarce acasă de pe front, iar respectivul domn general alesese această variantă…Lucru pe care, de exemplu, Scârneci nu-l făcuse! Iar Vasile Scârneci a ales varianta de cătană adevărată, de a rămâne pe front alături de „țiganii Gârcinului” din Săcele şi ceilalţi soldați din Țara Bârsei. Vasile Scârneci nota sec şi la obiect, apropo de vizita respectivului general sas: „Apa trece și… fraierii (cum ne-ai botezat) rămân aici, la datorie. Și țiganii, alde Marșavela, Gândac, Răducanu etc, care cu avutul lor de acasă, de la Gârcin, nu pot orbi niciun cocoș, rămân cu mine să ducem faima vânătorilor de munte mai departe, tot mai departe.” Vasile Scârneci deținea câteva terenuri, primite în urma serviciilor aduse țării în primul război mondial, dar, în stilul specific al noului regim adus de sovietici, a fost „înfierat” drept chiabur, iar regimul comunist i-au confiscat proprietățile. După război, chiar dacă nu a făcut închisoare, a fost, în mod constant, obiectul urmăririi de către Securitate și a perchezițiilor la domiciliu. Astfel, în urma mai multor descinderi, familiei i s-au confiscat multe lucruri din casă. Într-una dintre sursele de la finalul rândurilor de față, se spune că „se presupune că în acest fel a dispărut și colecția de săbii aduse din zonele în care a luptat, deoarece nu s-a păstrat nicio sabie. Pentru a nu fi confiscate, Scârneci a îngropat caietele și fotografiile de pe front, în grădina casei. În anii ’60, când controalele s-au rărit, Scârneci le-a dezgropat și a retranscris caietele.” Marginalizat de societatea căreia el i-a dat aproape totul, Vasile Scârneci își va trăi, în continuare, viața alături de familie și a trecut la cele veșnice în 16 august 1969, la vârsta de 73 de ani.

Nu pot încheia aducerea-n memoria colectivă a acestui veritabil erou al oştirii române fără a pomeni câteva cuvinte şi despre fiul său, cel care a păstrat cu sfinţenie preţioasele însemnări ale tatălui său, braşoveanul Radu Scârneci, trecut la cele veşnice la începutul lunii august 2015. Radu Scârneci, schior de performanţă şi antrenor de schi, a fost şi cel mai vechi rezident din Poiana Braşov. Destinul lui a fost legat de munte şi de acest loc, a cărui istorie s-a scris sub privirile lui, în cei 89 de ani de viaţă ai săi. Radu Scârneci spunea, în interviurile acordate presei braşovene, că a ajuns în Poiană în rucsac, adus de tatăl lui, în anul1933. Aș mai aminti, în contextul rândurilor de faţă, că Vasile Scârneci a fost primul braşovean cu reşedinţă permanentă în Poiana Braşov, iar fiul lui, Radu Scârneci, a locuit în casa construită de tatăl lui pînă în ultima clipă a vieţii. Născut în 1926 în Şcheii Brașovului, şi-a petrecut copilăria în staţiunea montană Poiana Braşov care, pe atunci, număra doar câteva cabane şi un restaurant. Cu timpul, au apărut şi alte construcţii care, după naţionalizările inerente perioadei comuniste, au fost demolate. Casa lui Scârneci e singura care a rămas în picioare. La vârsta de şase ani Radu Scârneci a învăţat să schieze cu cel mai bun profesor, adică cu tatăl său. Mai târziu, în anul1948, a participant la Olimpiada de Iarnă de la St. Moritz, urmând drumul trasat tot de tatăl său cu două decenii înainte. În anul 1951, cu ocazia Jocurilor Mondiale Universitare de Iarnă, Poşta Română a tipărit un timbru dedicat competiţiei, iar pe timbru apare Radu Scârneci, singurul schior român căruia i s-a dedicat vreodată o marcă poştală. Dumnezeu să-i odihnească-n pace pe amândoi, pe Vasile și pe Radu Scârneci!

Ţin să mulţumesc din nou, la final, unui om care a făcut mult în Braşov pentru păstrarea vie a memoriei marelui ostaş roman Vasile Scârneci, Florin Şerban pe numele său, precum şi Muzeului Judeţean de Istorie Braşov care a găzduit o mică expoziţie, un „colţ de memorie”, cu documente, lucruri şi fotografii aparţinând eroului acestor puţine rânduri. Imaginile despre Vasile Scârneci provin din colecția lui Florin Șerban și a asociației sale Retromil Brașov. Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

https://poianamosnenilor.wordpress.com/2012/12/24/radu-c-mihail-1904-1968/

https://www.youtube.com/watch?v=7l_UMBGw-d0

https://educatieprinlectura.ro/carti/495-cartea-curajului-si-a-candorii-mai-diafana-decat-o-boare

Scârneci, Vasile, „Viaţă şi moarte în linia întâi, Editura militară, Bucureşti, 2012

http://www.edituramilitara.ro/istorie/4-viata-si-moartea-in-linia-intai-vasile-scarneci.html

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/povestea-unui-luptator-din-linia-intai-de-ziarul-de-duminica-10535601

https://www.facebook.com/retromil.ro/photos/colonelul-vasile-sc%C3%A2rneci-fostul-comandant-al-batalionului-3-v%C3%A2n%C4%83tori-de-munte-c/1890446777928846/

Omagiul soldaţilor români din jurnalul ofiţerului Vasile Scârneci

http://presamil.ro/savuroasa-poveste-cupei-de-cristal-de-la-jocurile-olimpice-din-1948/

http://lapasprinbrasov.ro/brasoveni-celebri-colonelul-vasile-v-scarneci-1896-1969/

https://relicsandmilitaria.ro/vasile-scarneci-the-commander-of-the-3rd-mountain-battalion-in-ww2/

https://www.hotnews.ro/stiri-magazin-25271593-doua-razboaie-mondiale-linia-intai-erou-nostru.htm

https://www.art-emis.ro/istorie/1941-1945-sarbatorirea-craciunului-si-a-anului-nou-pe-front

https://www.ancapopa.ro/2021/12/31/vasile-scarneci-erou-al-romaniei/

https://historia.ro/sectiune/general/colaborarea-militara-romano-germana-sprijinul-575982.html

https://www.monden.ro/vasile-scarneci-viata-si-moartea-in-linia-intai.html

http://arhiva.formula-as.ro/2019/1378/societate-37/o-lectie-de-istorie-soldati-romani-va-ordon-treceti-tisa-25557

http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=18&article=14367&comment=14367

https://brasoave.blog/2016/11/03/invincibilii-batalionului-3-vanatori-de-munte-brasov/

https://www.libertatea.ro/stiri/poiana-brasov-a-pierdut-cel-mai-vechi-locuitor-23758

Florin Șerban – retromil.ro