Current track

Title

Artist


,, Unirea, Națiunea a făcut-o!”

#Postat de on ianuarie 24, 2019

Astfel spunea la 1862 Mihail Kogălniceanu, ziua de 24 Ianuarie 1859 înscriindu-se pentru totdeauna în istoria patriei ca, Ziua renașterii naționale”.
Mica Unire este o sintagmă care definește unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859. Este data la care colonelul moldovean Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor al Țării Românești, cunoscută internațional drept Valahia, după ce tot el devenise și domnitor al Moldovei în urma alegerilor din 5 ianuarie 1959. Prin unirea de facto al celor două state românești lua naștere o nouă țară, numită Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei (fără Dobrogea, Bucovina și Basarabia).
Frații bucovineni și cei ardeleni s-au bucurat atunci pentru unirea celorlalți frați însă pe de o parte aflați încă sub jug străin, sufereau la gândul că Istoria și sorții le vor fi pe veci potrivnici și nu vor putea să fie împreună, toți frații de același neam, de aceeași limbă. Când s-a înfăptuit Unirea, la 24 ianuarie 1859, românii din Transilvania şi-au exprimat bucuria şi solidaritatea deplină cu actul
Unirii. Alexandru Papiu Ilarian exprima un mare adevăr, anume că „românii din Transilvania numai la Principate privesc”, că la alegerea lui Cuza, „entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate” şi că „românii de peste Carpaţi (din Transilvania), bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata a muri pentru domnul Cuza”. Îi ura domnului Cuza să fie „executorul fericit al planului celui mai mare domnitor şi român ce a avut vreodată Dacia lui Traian”, adică a lui Mihai Viteazu. Circulare şi proclamaţii ale domnitorului sau ale apropiaţilor săi erau răspândite în Transilvania şi Bucovina, socotite de
reprezentanţii Austriei ca incitatoare, de unde o reacţie de îngrijorare a autorităţilor austriece, a oficialilor de înalt rang din Transilvania, Banat şi Bucovina. Teamă justificată, din moment ce Cuza ar fi declarat consulului francez, Victor Place, şi celui italian, Strambio, că el ca principe român nu va renunţa niciodată la Transilvania, iar în tratativele sale cu emigranţii unguri – care preconizau o insurecţie împotriva Austriei pentru independenţa Ungariei – condiţiona o alianţă de o pronunţare a populaţiei româneşti din Transilvania asupra viitorului ei.
De la 1859 şi până la 1918, românii transilvăneni vor trece vreme de şase decenii printr-o istorie dramatică, dar aveau în spatele aspiraţiilor lor un reazem, România, potrivit istoricului mai sus citat.
Istoricul Ioan Aurel-Pop, președintele Academiei Române ține să ne amintească faptul că „Numele de România, în forma specifică, cu vocalele «o» şi «â» s-a folosit pentru prima oară în mod oficial, în documente de stat, prin anii 1862-1866, pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti, adică Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea, şi Moldovei, partea central apuseană, cu zona de la nordul gurilor Dunării, fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia.
Constituţia de la 1866 a consacrat numele de România”. Astăzi și numai astăzi suntem datori, atunci când ne vom prinde în Hora Unirii, să ne amintim de cei care și-au dedicat viața, dezideratului de veacuri al neamului românesc, Unirea tuturor românilor într-o singură țară. De 160 de ani, la 24 Ianuarie cântăm, Hai să dăm mână cu mână…!”

Iulian Iustin Melinte Suceava


Opiniile cititorului

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *