Current track

Title

Artist


„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval…
de Nicolae Uszkai, Brașov

#Postat de on februarie 23, 2024

Motto: „Dac-am cetit, bine am ispitit și socotit și am aflat că toate tâlcuiesc, adeverează și întăresc cu Scriptura sfântă și mie tare plăcură și am scris cu tipariul voao fraților românilor să vă fie pre învățătură”- Diaconul Coresi, „Tâlcul Evangheliilor”, 1564, Brașov

Astăzi, mi-am propus să „măcinăm” împreună la „moara cu povești” doar câteva elemente din istoria medievală a Brașovului. Desigur că „n-am inventat eu apa caldă și mersul pe jos”, în ideea în care aceste informații le puteți găsi la câteva click-uri distanță atât în sursele inserate la finalul rândurilor de azi, dar și în multe altele. Dacă ne transpunem în timp în urmă cu mai multe mii de ani, vestigiile unor aşezări omeneşti din neolitic, cu inventar arheologic bogat (adică unelte, arme, produse ceramice, podoabe etc), au fost scoase la iveală în localităţile din jurul municipiului Braşov, iar urme materiale care dovedesc prezenţa unei populaţii locale pe aceste meleaguri, în Epoca Bronzului, aparţinând de Cultura Noua (secolele XIV-XII î.Hr.), au fost descoperite în cartierul Noua al municipiului Braşov, la Bod, Hărman, Cuciulata etc. De asemenea, urme edificatoare precum diverse monede, obiecte de podoabă și altele din Epoca fierului (800 î.Hr. – secolele I-III d.Hr.), corespunzătoare perioadei dacice, au fost identificate în arealul localităţilor Braşov, Hărman, Codlea, Râşnov etc. Totodată, din vremea stăpânirii romane, au rămas ca mărturii urmele castrelor de la Râşnov (știut drept Cumidava) şi Hoghiz, iar perioada desăvârşirii procesului de formare a poporului român este ilustrată de descoperirile de la Cristian şi Şercaia (secolul al IV-lea), Feldioara (secolele IV-IX), Hărman (secolele VI-XIII), Comana de Jos (secolele VIII-IX), Braşov (secolele IX-XII) etc, care dovedesc o locuire intensă în Ţara Bârsei înainte de aducerea şi stabilirea aici a coloniştilor saşi, pe la mijlocul secolului al XII-lea. Istoricii consideră că primii coloniști germani s-au stabilit în Țara Bârsei undeva pe la 1210-1220, atunci când ar fi întemeiat prima așezare (numită Corona, în jurul Bisericii Negre de azi), dar totul a fost distrus apoi de invazia mongolă, la 1241. Tătarii au mai atacat de câteva ori în următorii vreo 90 de ani, dar, după 1335, situația a devenit mult mai stabilă și orașul s-a putut dezvolta. Astăzi, mi-am propus să v-aduc în atenție câteva „linii roșii” ale istoriei medievale a orașului Brașov, plecând de la ideea că până nu chiar așa demult, multă lume aprecia că data de 23 februarie1271 reprezenta data primei menţiuni documentare a oraşului Braşov. Este greșit să se afirme acest lucru, dar, mai ales în mediul online, s-a „multiplicat” această eroare prin care se afirma că ar fi prima mențiune de acest fel. Din păcate, sunt prea mulţi oameni care preiau cu copy-paste orice informație fără a mai acorda atenţie adevărului și fără a căuta prin alte surse mult mai credibile! De fapt, documentele pe care le cunoaștem până acum ne spun că, în anul 1235, abatele Fredericus din Hamborn a vizitat mănăstirile premonstratense din Transilvania consemnând în „Catalogus Ninivensis” şi „Diocesis cumaniae Corona“ alături de „Villa Herrmani“ (Sibiu) în dioceza transilvană. Prima menţiune documentară certă a Braşovului s-a făcut în anul 1235, deşi mai mulți vector media anunţau (şi, la unii, încă mai persistă această greşeală), că 23 februarie 1271 ar fi data de atestare a Braşovului. Pe de altă parte, mai există destui care vehiculează anul menționat anterior ca fiind 1234, nu 1235…

Cum menționam anterior, cei care se pricep la istorie confirmă că acest an 1271 este legat doar de un document care atestă numele de Brasu (Braşov), dar în niciun caz nu se poate vorbi de o dată precisă, cum ar fi 23 februarie, şi nici că acest an indică prima atestare a Braşovului. Pe de altă parte, unele cronici din secolul al XVII-lea indică drept an de „întemeiere” a oraşului Braşov anul 1203. Deşi majoritatea cercetătorilor au respins o asemenea datare, există ipoteza potrivit căreia copierea eronată a unor texte a dus la modificarea numeralului latin. În acest context, în loc de anul MCCIII(1203), ar fi trebuit scris MCCXIII, (adică 1213). Un „X“ care a modificat  zece ani…Ipoteza menţionării Braşovului la 1213 se bazează pe textul scrisorii episcopului Wilhelm al Transilvaniei trimisă în acel an către cavalerii teutoni care menţionează locuitorii care plăteau dijmă Bisericii, identificaţi cu coloniştii germani. De unde s-ar deduce că este vorba de locuitorii Braşovului. Până acum și până la noi descoperiri care pot veni oricând, prima menţiune documentară certă a Braşovului datează din 1235, iar sursa o reprezintă „Catalogus Ninivensis” din perioada1235-1241, editat mult mai târziu de către Norbert Backmund. Textul acestui catalog cuprinde lista „mănăstirilor premonstratense“ din Transilvania şi Ungaria. Practic, aceasta este prima atestare documentară a Braşovului, sub numele de Corona. Cercetătorii arheologi au descoperit la fundaţia Corpului C al Liceului Johannes Honterus urmele unui aşezământ religios din anii 1200. Respectivul aşezământ purta numele de „Curtea Ecaterinei“ şi era format dintr-o biserică şi o mănăstire de călugăriţe sau o casă de „beguine”, adică femei laice, văduve, sau femei nemăritate întreţinute de mănăstire. Patroana spirituală a acestor beguine era Sfânta Ecaterina, de unde şi numele aşezământului respectiv. Se știe că primele beguine trăiau în Flandra, Renania sau Valonia, regiuni de unde veneau şi primii colonişti saşi ajunși în Ţara Bârsei. Această mănăstire de călugăriţe şi casa de beguine menționate anterior se aflau sub tutela călugărilor premonstratensi, abia după aceea trecând sub oblăduirea congregaţiei benedictine de la Mănăstirea Cârţa din zona Sibiului, mănăstire fondată în 1202. Se știe că mănăstirile premonstratense erau ridicate în centre urbane importante și care însemnau ceva important din punct de vedere economic, cultural și social. De aceea a fost înfiinţată una și în Braşov, cetate care cuprindea şi Corona, fiind cel mai important centru urban din Ţara Bârsei, având caracterul unui „civitas“ încă de la prima menţionare documentară. Pe lângă aşezările identificate înainte de venirea cavalerilor teutoni, adică Tâmpa, Blumăna, Şprenghi, Şchei sau Valea Cetăţii, așezarea cunoscută sub numele de Corona era ridicată în apropierea actualei Biserici Negre, ca o aşezare a coloniştilor germani. Denumirea vine, se pare, din cuvântul german „Kron“-Coroană. Aşezarea despre care vorbim avea o basilică romanică a cărei absidă a fost descoperită mult mai târziu chiar sub pavimentul Bisericii Negre. Firește, pentru etimologia termenului de Corona au fost vehiculate mai multe variante. Una dintre acestea este legată de pârâul „Kronen“ care curgea pe Valea Tâmpei,  o altă variantă ia în considerare numele unei sfinte catolice, Corona, iar alte variante merg până la Cronos, zeul timpului…Probabil, ultima este destul de „deplasată”, chit că este destul de atractivă pentru „poveste”…

Ulterior, prima atestare destul de clară a numelui Braşov apare într-un document din anul1252. Este vorba despre un act de donaţie prin care regele maghiar Bela al IV-lea acorda lui Vicenţiu, fiul secuiului Akadaş moşia „Terra Zek“ aflată între Olt şi Munţii Baraolt. Printre hotarele moşiei respective este menţionată sintagma „Saxonum de Barasu“, adică ţinutul saşilor din Braşov. Semnificaţia numelui Barasu nu era însă aceea de oraşul Braşov, ci aceea de ţinut aflat sub jurisdicţia oraşului Braşov. Practic, acest ţinut se întindea până la Olt şi cuprindea treisprezece comune libere la care se adăuga un „civitas”, adică oraşul Braşov. În secolele al XIII-lea și al XIV-lea, variantele de denumiri cu forma de Braşov se refereau mai mult la Ţara Bârsei decât la oraşul propriu-zis. Drept dovadă, avem un document datând din anul1271, act prin care regele maghiar Ştefan al V-lea recompensează, pentru sprijinul dat împotriva tatălui său, regele Bela al IV-lea, pe Teel, fiul lui Ebl din Brasu. Un alt document datat din 1294, de la regele Andrei al III-lea, menţionează prima dată un comite, pe Nicolae, fiul lui Simon de „Brassov“. Ulterior, într-o  parte însemnată din secolul al XIV-lea, erau folosite mai des toponime care indicau ţinutul sau comitatul Brasso sau Brassou. Ulterior, un document din 1336, emis de episcopul Chanadinus de Esztergom, face distincţie între Braşov ca şi comitat şi Corona ca oraş, conform textului „Michael Decanus de Brasso nec non plebanus de Corona“. După invazia devastatoare a mongolilor/tătarilor din 1241, Brașovul a devenit centru politico-administrativ al Țării Bârsei și primește tot mai multe privilegii din partea regalității maghiare. De exemplu, orașul avea dreptul de a ține târg anual și de a depozita mărfuri, ceea ce contribuie la o dezvoltare comercială și culturală înfloritoare. Traseele comerciale deschid noi porți culturale pentru orașul Coroanei, dovadă fiind cele optsprezece bresle menționate în secolul al XVI-lea. În anul1342, există documente prin care au fost menţionaţi şi primii cetăţeni ai Braşovului „cives de Corona“. Abia din 1377, atunci când oraşul Brașov a devenit centru administrativ şi bisericesc al Ţării Bârsei, numele de Braşov se referă la oraşul propriu-zis. Din acest moment, în documente, Braşovul apare distinct ca „civitate Brassoviensi“. În anul 1399, se folosesc distinct şi denumirile de Braşov şi Corona. Mai concret:„…in oppido de Corona seu vulgariter Brascho nuncupato“, adică „în oraşul numit Corona sau, mai popular, Brascho“. Totodată, merită menționat că, în secolul al XIII-lea, existau aşezări ale populaţiei româneşti în arealul Scheiului şi în zona Bartolomeu. Pe lângă acestea, s-au dezvoltat şi coloniile de germani Corona, Dealul Şprenghi şi Dealul Cetăţuia. În anul1235 (cum spuneam anterior anul atestării aşezării Corona), existau în medie cam treizeci de gospodării, cu câte patru membri în medie, în fiecare dintre aceste aşezări, ceea ce ar lăsa de presupus că populaţia de atunci a Braşovului era cam de vreo șase sute de locuitori. Dar vorbim despre presupuneri…După invazia mongolilor din anul 1241, populaţia a scăzut, dar, la începutul secolului al XIV-lea, în Corona erau înregistrate o sută de gospodării. Sporul demografic este evidenţiat şi în celelalte suburbii ale Braşovului şi era datorat dezvoltării economice care a atras din toată Transilvania saşi, secui, români, unguri și chiar şi greci şi bulgari. Chiar dacă varianta cu „bulgarii” se pare că se referă doar la faptul că cei desemnați așa erau ortodocși și limba lor liturgică (orală și scrisă) era slavona și, cel mai probabil, era vorba, de fapt, despre românii din zona Schei. Pas cu pas, pe la anul jumătatea secolului al XV-lea1489, Brașovul a ajuns să fie cea mai populată așezare din Transilvania, estimată la un număr de circa șase mii de locuitori, dintre care foarte mulți erau meșteșugari.

În afara zidurilor cetății brașovene, se aflau trei suburbii, fiecare dintre acestea fiind locuite de români, sași și maghiari. Spre est (în actualul cartier „Blumăna”) locuiau români și secui, iar spre vest (în actualul cartier „Schei”) se afla zona locuită numai de români, aceștia fiind concentrați în jurul Bisericii Sfântul Nicolae. Suburbiile brașovene de atunci aveau trăsături preponderent rurale, prezente mai ales în stilul arhitectural al clădirilor. Se estimează că, la finalul secolului al XV-lea, Braşovul devenise unul din cele mai importante oraşe ale Transilvaniei, cu o populaţie de circa șapte-opt mii de locuitori, după unele estimări. De principiu, datele despre populația Brașovului în jurul anului 1500 provin din registrele fiscale ale contribuabililor, iar la aceste cifre poate fi adăugată „orășenimea săracă”, despre care istoricii cred că reprezenta circa 20% din populație. Între anii 1400 și 1700, populația Brașovului nu a crescut în mod constant, ci a tot fluctuat din cauza războaielor, foametei, ciumei, incendiilor, a cutremurelor, a invaziilor de lăcuste ori a altor dezastre naturale ori cauzate de om. Este știut că războaiele cauzate de atacurile tătare, otomane ori de diversele campanii duse de domnitorii munteni ori moldoveni aduceau foamete și boli, care secerau și micșorau populația. Pe de altă parte, secetele prelungite ori ploile abundente aduceau ani de foamete prelungită, perioade urmat de epidemii de ciumă. Epidemiile de ciumă s-au succedat chiar și la 10-15 ani prin Ardeal. Este destul de interesant faptul că populația Brașovului nu a crescut prea mult în secolele care au urmat. De exemplu, populația era undeva sub 11.000 de persoane la anul 1722 (cifră existentă după ce epidemia de ciumă a omorât cca. cinci mii de locuitori), iar la anul 1849 era undeva puțin sub 20.000 de locuitori. Pentru comparație, pe la începutul secolului al XVI-lea, foarte puține orașe din Europa centrală și de est aveau peste 20.000 de locuitori (cum erau, de exemplu, Breslau și Danzig).„Ciuma cea mare” a fost numită cea din anul 1660, atunci când și judele Brașovului de la acea vreme a fost răpus de boală. Cert este faptul că, între anii 1500 și 1700, orașul era lovit de dezastre mari o dată la două-trei decenii, iar revenirea la normalitate era destul de dificilă și, firește, afecta creșterea demografică. Merită amintit, de asemenea, și faptul că prima reformă a administraţiei oraşului Braşov a fost făcută de judele (magistratul, primarul) Johann Benkner, între anii 1547-1565. Aceasta a fost o reorganizare teritorială, dar şi una fiscală, privind înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor şi inventarierea privilegiilor Braşovului. Împărţirea teritorială pe „cartiere“ a Brașovului de atunci cuprindea patru zone. Prima dintre acestea era „Cetatea”, constituită pe bazele aşezării Corona, înconjurată de ziduri, turnuri şi bastioane, cu o populaţie compusă din proprietari de case, ateliere meşteşugăreşti sau prăvălii, consideraţi cetăţeni cu drepturi politice depline, fiind doar saşi şi unguri ca origine etnică. A doua zonă, „Scheii Braşovului”, reprezenta suburbia de la vest de Cetate, cu populaţie majoritar românească, dar şi cu câţiva locuitori unguri şi saşi. „Braşovul vechi” era suburbia de la nord de cetate, de pe Dealul Şprenghi şi de la poalele Dealului Cetăţuia, loc unde predomina populaţia cu ocupaţie agrară şi amestecată din punct de vedere etnic, în mod asemănător ca în cazul zonei „Blumăna”, suburbia de la est de Cetate.

Referitor la privilegii comerciale diverse, cel mai vechi document păstrat în arhivele Braşovului, datat la 28 martie 1353, este un privilegiu de bază emis de regele Lodovic I al Ungariei, acordat la cererea comitelui Jacobus „filius Nicolai Sandur, vilicul oraşului“, după distrugerea vechilor privilegii în urma năvălirilor tătarilor. Acest privilegiu se referea la impozite, obligaţii militare, probleme juridice, folosirea în comun a pădurilor, apelor, pescuitului și alte prevederi. Conform „Privilegiului de bază al oraşului Braşov”, activitatea comercială din această zonă era înfloritoare, Braşovul fiind renumit pentru calitatea mărfurilor, dar mai ales pentru armele care se fabricau aici. Ulterior, la 10 mai 1369, braşovenii au obţinut privilegiul de a ţine târg anual, la 1 noiembrie, după modelul celui de la Buda. „Voia de la stăpânire” era importantă pentru că negustorii care veneau la târgul anual erau scutiţi de toate taxele şi vămile. De asemenea, braşovenii au obţinut drept de negoţ peste hotare din anul1358, atunci când au primit de la regele Ludovic I libertatea comerţului pe care să-l practice în Ţara Românească, iar în 1368, au obţinut libertatea comerţului în marele cnezat al Moscovei. Un an mai târziu, au obținut libertate pentru comerț la Vidin în Bulgaria şi după încă un an până la Marea Adriatică. Este interesant că abia în anul 1374 au avut brașovenii dreptul să facă negoţ în Ungaria iar la Viena, în anul 1395. Trebuie amintit și faptul că, în timp, fiind un important punct defensiv în lupta antiotomană, Brașovul era puternic susținut de regalitatea maghiară. Fapt pentru care, acesta avea inițial un sistem de apărare alcătuit din palisade, șanțuri adânci cu apă și valuri de pământ, fiind pregătit oricărui asediu. Ulterior, s-a construit cetatea propriu-zisă, iar la anul 1646, cetatea era prevăzută cu opt bastioane, 27 sau 28 de turnuri de apărare (părerile sunt împărțite), ziduri puternice și multe alte sisteme care completau defensiva orașului.  Mai merită amintit, de asemenea că tot în Evul Mediu, „orașul de la poalele Tâmpei” a cunoscut o amplă dezvoltare artistică. Pietrari, pictori, sticlari, tâmplari, sculptori și alți meșteri străini sau locali erau atrași pentru a contribui la înfrumusețarea bisericilor și clădirilor reprezentative la acea vreme. Totodată, aceștia își foloseau talentul și îndemânarea pentru fortificarea zidurilor cetății. Astăzi mai putem admira câteva picturi murale din secolul al XIV-lea în capela sudică a Bisericii Sfântul Bartolomeu precum și în partea nordică a Bisericii Negre.

Merită adus în atenția dumneavoastră un aspect specific vieții medievale: viața era violentă, în general, dar se căuta ca această violență să fie țșinută sub control, mai ales că multe pedepse erau executate în public chiar în centrul orașului pentru a răspândi efectul acela care spune că „frica păzește bostănăria”. Cronicile orașului arată, de exemplu, că, doar între anii1520 și 1550, au fost duse la îndeplinire de către echipa de călăi ai orașului 120 de sentințe printre care se numără torturi, spânzurări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi și alungări din oraș. Cronicile ne mai spun că în piața centrală a orașului (azi Piața Sfatului) a existat din anul 1595 și un „stâlp al infamiei” „inaugurat” prin decapitarea unui valon care-și înjunghiase un camarad. Abia două secole mai târziu, „stâlpul infamiei” a fost mutat în afara zidurilor cetății. Un alt loc „preferat” pentru execuții era la ieșirea din cetate către cartierul Blumăna, locul fiind menționat într-o cronică din anul 1546 ca fiind cel în care sunt arși oamenii pedepsiți pentru diverse fapte care „cereau” această pedeapsă. Acesta era un loc situat în afara zidurilor orașului unde au fost arse, totodată, și femei acuzate de vrăjitorie. Un alt loc de execuții era cel numit „Galgenberg”, adică „Dealul Spânzurătorilor”, în arealul Dealul Melcilor de azi, unde exista o spânzurătoare „permanentă”, construită de piatră. În Brașovul de acum cinci secole, existau și farmacii și hanuri, negustorii aduceau frecvent mirodenii, covoare și alte „minuni” din Orient, s-au înființat școli, iar după anul 1550 s-au tipărit aici multe cărți, atât în germană cât și în slavonă, română și maghiară. Totodată, în acele vremuri, orașul trăia, ca întregul est al Europei, vremuri instabile și era lovit de câteva ori în fiecare secol de catastrofe și calamități care făceau multe victime, fie că vorbim de epidemii de ciumă, incendii, cutremure sau războaie care loveau și Brașovul. Merită amintit și faptul că Brașovul avea, în secolul al XVI-lea, un medic-șef al orașului, printre cei care au deținut funcția numărându-se și unul venit tocmai din îndepărtata Flandră. Totodată, la anul 1512, a fost atestată și prima farmacie existentă în oraș

După menționarea acestor aspecte mai „morbide”, voi reveni la „normalitate” pentru a vă aminti că Brașovul era un important centru de schimb, fiind numit „emporiu al întregii Transilvanii” pentru că aici  soseau mulți străini, iar negustorii locali plecau la mari depărtări pentru a-și face afacerile lor comerciale. Printre cele mai scumpe mărfuri vehiculate pe aici se nunmărau și  pânzeturile fine din Viena sau Bruges, broderiile din Spania sau covoarele și mătasea brută aduse din călătoriile negustorilor prin Imperiul Otoman. Meșterii locali, atât sașii cât și cei români ori unguri, erau binecunoscuți peste hotare pentru mărfurile care ajungeau la mare distanță și care constau îndeosebi în: postavuri groase, piei tăbăcite, lăzi de Brașov, pălării, opinci, hamuri și funii etc. Breslele erau o veritabilă forță economică și socială în Brașovul medieval (chiar militară, la nevoie), iar aceste adevărate „corporații” exclusiviste cuprindeau meșterii proprietari de ateliere și care practicau același meșteșug. În Brașovul acelor vremuri, existau peste 40 de bresle, de la aurari, tăbăcari, frânghieri și săpunari, până la, postăvari, brutari, rotari și chirurgi.

Ucenicia la atelierele meșterilor dura timp de patru ani și pentru a deveni calfă (adică lucrător calificat) în acele ateliere, ucenicul „absolvent” a celor patru ani trebuia să dea examen prin probe practice în fața unor meșteri vechi din breaslă. De asemenea, breslele cele mai prestigioase și bogate primeau spre apărare fortificațiile orașului (adică porți, bastioane și turnuri), fapt „vizibil” astăzi la o simplă plimbare prin centrul vechi al Brașovului. Negustorii, cărăușii și locuitorii orașului aveau o activitate economică efervescentă. Mirodeniile orientale erau la mare căutare în epocă, unele fiind vândute chiar la Brașov, iar altele fiind doar tranzitate. Este sigur faptul că, în secolul al XVI-lea, de exemplu, aceste mirodenii reprezentau peste 20% din comerțul total de mărfuri. Cronicile și documentele vremii spun că diversitatea acestora era mare, la fel ca și prețul acestora, fie că vorbim despre piper, migdale, nucșoară, smochine, stafide, zahăr candel ori vanilie. Diversele produse erau duse ori aduse pe importante drumuri comerciale existente în jurul Brașovului, cum ar fi cel al Timișului, al Prahovei, al Ghimeșului, al Buzăului ori al Branului. Merită menționat că un drum de vreo 300 km putea dura chiar zece zile dacă era vreme bună și mult mai mult dacă veneau ploile și drumurile deveneau dificile pentru tranzit. De asemenea, trebuie amintit și că Brașovul primise privilegii care obligau negustorii străini de oraș să-și desfacă mărfurile aici, iar negustorii locali brașoveni cumpărau de la aceștia mărfuri „en-gros” la prețuri reduse și le vindeau apoi „en-detail” cu prețuri mult mai mari, firește. În acest context, mai trebuie amintit și faptul că Brașovul primise diverse privilegii comerciale atât de la domnitorii munteni, cât și de la cei moldoveni, fapt ce a dus la creșterea proporțională a comerțului spre toate zările. Centrul comercial principal era localizat în arealul pieței din jurul Casei Sfatului, iar în anul 1545 a fost ridicată casa de comerț, acea „Kaufhaus” a vremii. „Casa Negustorilor“, situată la colţul străzii Hirscher cu Piaţa Sfatului, adăpostea standurile meşteşugarilor precum şi cântarul oraşului, iar pivniţa aflată aici era destinată negoţului cu vinuri. În același timp, piața orașului cuprindea mai multe piețe mai mici, specializate. Prin urmare, cronicile ne spun că, de exemplu, piața de pește era localizat pe actuala stradă Hirscher, târgul de vite era pe actuala stradă Diaconu Coresi, iar târgul de cai se afla pe actuala stradă Gheorghe Barițiu. Firește că unde erau mulți negustori și călători existau și hanuri, unele mai pretențioase, cu condiții mai bune, altele mai rudimentare. Este atestat, de exemplu, un han într-o clădire care fusese înainte lazaret pentru leproși, han situat în zona actualei coline a Universității. Lazaretul respectiv a devenit han după ce epidemia a încetat și nu a mai fost nevoie de acest stabiliment. De exemplu, alt han, Hanul Mare se afla pe strada Lungă în apropierea străzii Mureșenilor și a fostei porți a Mănăstirii.

Brașovul era celebru și pentru fortificațiile sale eficiente, iar o parte dintre ele au supraviețuit până astăzi și au fost și renovate, deși multe dintre acestea au fost dărâmate după anul1850 pentru a permite extinderea orașului. Nota bene: în Evul Mediu, doar puține orașe, adică cele foarte prospere precum Brașov, Cluj, Sibiu sau Bistrița, și-au permis să se înconjoare cu fortificații. De ce? Simplu: costau foarte mult! Corpul principal al cetății Brașovului s-a dezvoltat între două înălțimi importante (Tâmpa și Warthe), de-a lungul unei văi care urca în munți prin cartierul Șchei. Brașovenii au tot modernizat fortificațiile timp de peste un secol, spre anul 1600, încercând să țină pasul cu evoluția armelor de foc, evoluție care a „modelat” și structura fortificațiilor. Istoricii pricepuți în evoluția medievală a fortificațiilor brașovene ne spun că intrările în cetate erau asigurate de trei porți principale care făceau legătura cu suburbiile și doar una a mai supraviețuit azi, aceasta fiind Poarta Ecaterina („Katharinen Tor”), de la 1559. Poarta respectivă, numită în vechime și „Poarta de Sus”, a fost mult timp unica legătură a cetății brașovene cu cartierul Schei. Poarta respectivă avea și mai  are patru turnulețe de colț, reprezentând, în Evul Mediu, pentru orașul Brașov, dreptul de a pronunța sentințe capitale (dreptul paloșului – „Jus Gladii”). Investițiile în această poartă au fost reduse fiindcă era foarte mic riscul unei invazii dinspre arealul Scheiului.

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval...

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval…

Celelalte două porți principale nu au mai supraviețuit. În zona unde astăzi este Rectoratul Universității Transilvania se afla „Poarta Vămii” (numită de sași, poartă a mănăstirii, adică „Klostergasser Tor”), iar strada Mureșenilor de azi era denumită de români „Ulița Vămii”. „Poarta Vămii” era o fortificație de aproape o sută de metri lungime și avea și un bastion ieșit în afara zidurilor în formă de potcoavă cu un pod mobil peste un șanț cu apă. Poarta a fost dărâmată în anul 1838. de asemenea, o altă poartă veche, și aceasta dispărută, denumită „Purzentor”, a fost ridicată înainte de anul1400 la începutul străzii Republicii de azi, undeva pe unde se află azi clădirea Modarom. Strada se numea „Ulița Căldărarilor” ori Strada Porții („Purzengasse”), iar la anul 1537 avea un turn cu ceas, bastion în formă de potcoavă și un coridor boltit. Cronicile ne spun că poarta respectivă, împreună cu fortificațiile adiacente au fost dărâmate în anul1857. Este de menționat și că Brașovul a mai avut, timp de câteva veacuri, încă o poartă, „Poarta Străzii Negre” („Schwarzgasser Tor”), pe actaual strdă nicolae Bălcescu, apărată de breasla pielarilor, menționată la jumătatea secolului al XV-lea și zidită la anul1578, re-deschisă apoi peste două secole mai târziu și iarăși dărâmată în secolul al XIX-lea. Se mai pot observa și azi, totodată din vechea cetate brașoveană, pe dealul Warthe,  construit Turnul Alb, bastionul Graft și Turnul Negru, iar sub Tâmpa, celelalte bastioane și construcții care fac plăcută o promenadă turistică.

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval...

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval…

Brașovul nu a fost „vatră” numai pentru sași și unguri, cum se mai clamează răuvoitor chiar și azi, iar românii au avut tot timpul aici o viață economică, culturală și spirituală efervescentă. Referitor la aspectele de ordin cultural, nu putem să nu ne amintim despre scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (la anul1521), care este cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Prin această scrisoare, Neacșu, un locuitor din Câmpulung-Muscel îi scria judelui Brașovului și-l actualiza cu vești importante despre mișcările militare ale sultanului otoman Soliman al II-lea. Scrisoarea a fost descoperită peste trei secole și jumătate mai târziu în arhivele Brașovului. Este clar că limbajul folosit indică continuitate și existența unei corespondențe anterioare intense în limba română pe cele două părți ale Carpaților. Într-o discuție pe care am avut-o acum câțiva ani cu un domn  mai „țâfnos” în comportament, dar mai sărăcuț în „bagaj” de cunoștințe, acesta avea o mare dilemă, întrebându-mă de ce i-ar fi scris un boiernaș muscelean judelui Brașovului în limba română, că doar judele sas nu vorbea românește! Nu am habar dacă judele Benkner de atunci vorbea româna (chit că este foarte plauzibil), dar este cert că cei mai buni grămătici, funcționari și „gocimani” aflați în slujba judelul Brașovului erau români din Schei (și nu numai de acolo), școliți la școala românească de pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului! Cine nu crede, este invitat să viziteze Muzeul Primei Școli Românești și Arhivele Brașovului și se va lămuri! Dacă vrea să se lămurească, firește!

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval...

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval…

Pentru că aminteam despre această celebră scrisoare, merită să amintim că, totuși, aceasta n-a fost prima, ci, practic, a fost prima care s-a mai păstrat în formă fizică! Există informații solide despre o scrisoare în limba română de la anul 1495 a preotului de la biserica Sfântul Nicolae (popa Bratu, pe numele său), dar textul respectiv, scris la Sibiu, nu s-a mai păstrat prin negura vremurilor.Tot referitor la viața culturală, trebuie neapărat amintit faptul că, după anul1550, Brașovul a devenit un centru important al tipăriturilor, având la dispoziție și o „moară de hârtie” care asigura materie primă importantă pentru tiparnițele existente. La acele vremuri, cărțile erau și rare și scumpe, iar majoritatea acestora au fost religioase. În acest context, nu putem să nu ne amintim de două personalități importante care au marcat tipăriturile în Brașov: diaconul Coresi și învățatul Johannes Honterus. Nu am să insist asupra aportului lui Honterus la viața culturală și la tipăriturile sale, ci am să aduc în amintire una-alta despre diaconul Coresi. Este de menționat că tipăriturile românești au „migrat” pe la anul 1550 la Brașov de la Târgoviște unde fuseseră tipărite cărți de cult numai în slavonă, dar, datorită condițiilor mult mai bune pentru tipar (existând și acea „moară de hârtie”), „centrul de greutate” al tipăriturilor românești a devenit Brașovul. La Brașov, cererea pentru cărți tipărite era mult mai mare și mai trebuie să ne amintim și că, în Ardeal, sub influența directă și indirectă a Reformei, fie aceasta luterană ori calvină, au fost posibile și tipăriturile în limba română.

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval...

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval…

Trebuie spus că textele sacre care au format obiectul predilect al acestor tipărituri au fost traduse încă dinainte, dar tipărirea traducerilor a fost opera cercurilor reformate din Transilvania și a clericilor români care au aderat la inițiativa acestora. Diaconul Coresi a tipărit multe cărți la Brașov. El a trăit între anii 1510 și1583, iar printre celebrele sale cărți tipărite la Brașov se numără „Octoihul”, în anul 1557 și „Întrebare creștinească” (prima sa tipăritură în limba română, la anul 1560). Diaconul Coresi se mutase de la Târgoviște la Brașov unde a tipărit neîncetat vreme de un sfert de secol, „exportând” cărțile sale în tot arealul locuit de români, în Ardeal, Țara Românească și Moldova, în baza cererilor pe care le-a avut tot timpul.

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval...

„Moara cu povești”. Amintiri despre Brașovul medieval…

Voi încheia „excursia” de azi prin trecutul brașovean cu acel citat tare fain din Coresi, care mie-mi place mult, doar pentru a vedea cum era limba română de la mijlocul veacului al XVI-lea: „Dac-am cetit, bine am ispitit și socotit și am aflat că toate tâlcuiesc, adeverează și întăresc cu Scriptura sfântă și mie tare plăcură și am scris cu tipariul voao fraților românilor să vă fie pre învățătură”. Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Ion Dumitraşcu, Mariana Maximescu „O istorie a Braşovului“, Editura LIBRIS EDITORIAL, Braşov, 2017

Vasile Oltean, „Istoricul traditiilor din Scheii Brasovului”, 2013

Gernot Nussbaecher – „Din hronici si hrisoave”, 2008

Dan Pavalache, „Cronică de Braşov”, Editura Haco International, Braşov, 2005

Constantin Catrina, Ion Lupu, „Braşov–monografie” , Editura Sport- Turism, Bucureşti, 1981

https://www.brasovcity.ro/ro/istorie

https://www.libris.ro/pdf?_pid=1166508&for=O+istorie+a+Brasovului+-+Ion+Dumitrascu%2C+Mariana+Maximescu

http://www.revistamonumenteloristorice.ro/fisiere/RMI_2009_1-2_005.pdf

http://turism.brasovcity.ro/index.php/informatii/detail/56

http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&p=actualitate&s_id=84686

Braşovul vechi, odinioară oraş cu privilegiu regal

http://www.brasovultau.ro/legendele-brasovului.html

http://www.ccibv.ro/desprebrasov/informatii-generale/21-ccibv/despre-brasov/istoric/brasovul-in-secolele-xvii-xx/68

https://ziarullumina.ro/societate/reportaj/vorbim-si-azi-aceeasi-limba-cu-a-diaconului-coresi-152353.html

https://brasovstiri.ro/diaconul-coresi-editor-si-traducator-de-carti-bisericesti-marturii-din-scheii-brasovului/

https://www.scribd.com/document/478635975/Orasul-medieval-Brasov

https://www.brasov.net/povestea-calailor-din-brasov-una-dintre-cele-mai-profitabile-meserii-din-evul-mediu/

https://bcub.ro/lib2life/Istoria%20comertului_vol%202_Epoca%20mai%20noua_Iorga%20Nicolae_Bucuresti_1937.pdf

http://arhivelenationale.ro/site/download/arhive_judetene/brasov/Primaria-Orasului-Brasov.-Privilegii.-Vol.-I-1353-1531-nr.-inventar-515.pdf

http://arhivelenationale.ro/site/download/arhive_judetene/brasov/Primaria-Orasului-Brasov.-Privilegii.-Vol.-I-1353-1531-nr.-inventar-515.pdf

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_19/8_Alessandro%20Flavio%20Dumitrascu.pdf

https://www.monitorulexpres.ro/2023/06/08/istoria-cetatii-orasul-mestesugarilor-si-negustorilor/

https://magazines.ulbsibiu.ro/arheologie/publicatii/bibliotheca/bresle/6%20capitolul%20IV2.htm

https://www.rri.ro/ro_ro/orasul_brasov-2649168

https://www.ccibv.ro/despre-brasov/

https://blog.pretul-zilei.ro/brasov-scurt-istoric-al-orasului/


Opiniile cititorului

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *