Eugen Ionescu, scriitor de limbă franceză originar din România

Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina, Olt, România – d. 28 martie 1994, Paris, Île-de-France, Franța), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, membru al Academiei Franceze.

Lo scrittore e drammaturgo Eugene Ionesco

Gorupdebesanez – Operă proprie

• CC BY-SA 3.0
• Fișier:Eugene Ionesco 04.jpg
• Creată: 1993
• Încărcată: 5 februarie 2014

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu#/media/Fi%C8%99ier:Eugene_Ionesco_04.jpg

Eugen Ionescu, dramaturg și eseist, și-a început educația formală în 1916 la Paris, unde locuia temporar mama sa. După revenirea în România, a urmat cursurile Liceului „Sf. Sava” din București, pe care le-a finalizat în 1928, iar în 1934 și-a luat licența în limba și literatura franceză la Facultatea de Litere și Filosofie. În 1938 a obținut o bursă de la Institutul Francez din București, cu care a revenit la Paris pentru a lucra la teza de doctorat intitulată Tema păcatului și a morții în poezia franceză de după Baudelaire, lucrare pe care însă nu a finalizat-o. Reîntors la București în 1940, a predat limba franceză la Liceul „Sf. Sava” și a colaborat cu diverse reviste literare (Rampa, Viața literară, Convorbiri literare etc.) între 1930 și 1942. În 1942, a fost numit în serviciul cultural al Legației române din Franța, părăsind definitiv România. La Paris, Ionescu s-a consacrat ca dramaturg, devenind cetățean francez și fiind recompensat cu numeroase premii literare. În 1970, a devenit membru al Academiei Franceze.

În 1934, a publicat volumul de eseuri Nu, pentru care a primit premiul de debut al Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitați, deși doi dintre membrii juriului, T. Vianu și Ș. Cioculescu, s-au opus. Cartea conține eseuri critice în care Ionescu adoptă o poziție polemică față de scriitorii și criticii vremii, exprimându-și dezacordul pe baza unor principii teoretice caracteristice generației interbelice românești și susținând importanța autenticității trăirii în actul artistic.

Critica sa la adresa poeziei lui Tudor Arghezi se bazează pe distincția dintre actul rațional, considerat abstract și demonstrativ, și actul poetic, contemplativ și gratuit. Esența poeziei, crede Ionescu, rezidă în imagine și intuiție, în timp ce retorica se sprijină pe raționament. Lirica ce încalcă granița dintre retoric și poetic își pierde autenticitatea și se degradează în elocvență.

Pentru Ionescu, opera de artă este un produs al emoției și ar trebui înțeleasă intuitiv, fără să fie supusă unor criterii raționale. Acest caracter autonom al operei de artă face actul critic iluzoriu, incapabil să surprindă esența estetică a operei, pe care doar trăirea autentică o poate percepe. Criticul, spune Ionescu, își imaginează că poate examina inefabilul, dar în realitate nu face decât să transforme această esență într-un exercițiu steril de demonstrație, fără acces la adevărul artistic.

Aplicând aceste idei la cultura română, Ionescu susține că aceasta se concentrează excesiv pe discursivitate, în detrimentul existențialului. În opinia sa, intelectualii români s-au angajat în dezbateri despre direcția culturii române înainte ca aceasta să aibă o existență proprie și autentică. Ionescu consideră că soluția este actul creativ autentic, care să dea expresie unei trăiri veritabile.

Bibliografie principală

Cărți de autor

• Nu, București, Vremea, 1934; Humanitas, 1991, 2002; Paris, Gallimard, 1986 (traducere).
• Notes et contre-notes, Paris, Gallimard, 1962, 1983; Humanitas, 1992, 2002 (traducere).
• Journal en miettes, Paris, Mercure de France, 1967, 1969; Gallimard, 1981; Humanitas, 1992, 2002 (traducere).
• Présent passé, passé présent, Paris, Mercure de France, 1968; Gallimard, 1976; Humanitas, 1993, 2003 (traducere).
• Antidotes, Paris, Gallimard, 1977; Humanitas, 1993, 2003 (traducere).
• Le blanc et le noir, Paris, Gallimard, 1985.
• La quête intermittente, Paris, Gallimard, 1987; Humanitas, 1994, 2004 (traducere).
• Război cu toată lumea: publicistică românească, Humanitas, 1992.

Cărți secundare

• Matei Călinescu, Ionesco. Recherche identitaires, Paris, Oxus, 2005.
• Ecaterina Cleynen-Serghiev, Eugen Ionescu et son „Nu”, teza de doctorat, Lyon, 1987.
• Alexandra Hamdam, Ionescu avant Ionesco, Berne, Lang, 1993.
• Marie-France Ionesco, Portrait de l’écrivain dans le siècle. Eugène Ionesco, 1909–1994, Paris, Gallimard, 2004.

Articole în reviste de cultură

• Felix Aderca, „Nu? Nu!”, Vremea, 3 iunie 1934.
• Mircea Eliade, „Pentru Eugen Ionescu”, Familia, seria III, nr. 5-6, 1934.

Sursa: https://romanian-philosophy.ro/encyclopedia/ionescu-eugen/