Current track

Title

Artist


„Lume, lume, soro lume…”. Printre Dictate și uitări…
de Nicolae Uszkai, Brașov

#Postat de on septembrie 1, 2022

Motto: „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”- George Santayana

 

Stimați amici, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume...”, ne întâlnim, din nou, și în această zi de joi, pe acest „bulevard virtual”, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” și la influența acestora asupra României. Sau la faptul că orice se întâmplă „pe afară” ne poate influența…Și în această săptămână, am să vă propun o excursie în timp, prin care să ne aducem aminte de nefastul an 1940 (pentru integritatea teritorială a României), mai ales de ceea ce îndeobște se cunoaște sub denumirea de „Dictatul de la Viena”…Și de cum îi tratează guvernanții noștri, cei „ca brazii”, pe românii nedreptățiți atunci și obligați să plece în bejenie! Guvernanții de azi, la fel ca și cei de atunci, i-au lăsat în plata Domnului pe cei refugiați și urmașii acestora. Veți afla ce și cum dacă citiți până la capăt rândurile mele de azi!

 

Prin aceste câteva gânduri în câteva rânduri, vreau, doar, să v-aduc în amintire faptul că atunci când nu avem grijă de noi, nimeni altcineva nu are și, aproape întotdeauna, se găsește cineva să-ntrebe, cel puțin, despre capra noastră cea de toate zilele. Ba ți-o mai și fură, atunci când are ocazia! Nu s-au schimbat extraordinar de multe lucruri în zilele noastre relativ la modul în care Homo Sapiens cel modern își tratează vecinii, „’ici-șa” prin „venerabila și onorabila” Europă. Dovada? Să ne uităm, doar, la cele ce se-ntâmplă în ograda vecină, la doi pași de noi, la războiul ce pârjolește țara vecină de la nord-est și la crimele care sapă o groapă de netrecut, pentru mult timp de acum încolo, între două nații care-ar trebui să fie frățești. Cu multiple consecințe pe plan mondial, într-o lume puternic interconectată. Dar să revin la „capra” noastră cea de toate zilele, adică la grijile noastre despre ceea ce a fost și, dacă n-avem grijă, întrevăd că s-ar putea să mai fie…Am să fac doar o trecere în revistă a celor întâmplate atunci, pentru că ar dura prea mult să redau o cronică amănunțită a evenimentelor respective, iar spațiul redacțional are limitele sale. Astfel că, în „zorii” celui de-al doilea război mondial, pe lângă gheara hrăpăreață a lui Homo Sovieticus cu capitala la „Maskva”, Miklos Horthy, amiralul regent ungur, cel fără de nave, a gândit el că e bine să navigheze prin istorie în siajul germano-italian și să aibă pretenții directe la Transilvania, că nu s-a-mpăcat el și ciracii lui cu Tratatul de la Trianon cel parafat cu două decenii înainte.

 

Drept urmare, la data de 30 august1940, se semnau, la Viena, documentele „arbitrajului” germano-italian (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) este luată României şi cedată Ungariei horthyste. Dezmembrarea Transilvaniei venea după ce România abia pierduse, în iunie 1940, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, în favoarea URSS, care „dictase”, la fel de iute și lacom, în bună înțelegere cu nemții lui Hitler, prin târguiala infectă cunoscută sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov. Toate pierderile teritoriale din 1940 s-au produs, din păcate, fără ca armata română să lupte pentru integritatea ţării şi fără ca România să fie, oficial, în război. Chiar nu știm ce s-ar fi putut întâmpla dacă armata noastră ar fi luptat atunci și, am mai spus-o, nu-mi place să fac speculații de istorie contrafactuală (de genul „ce-ar fi fost dacă?”…), dar raportul de forțe și mijloace împotriva tuturor hrăpăreților și protectorilor acestora era clar în defavoarea noastră. Ca să nu mai zic că armata se regăsea într-o proastă stare de dotare și finanțare, cu instruirea precară care rezulta din aceste lipsuri! Am un sentiment de „déjà vu” când scriu aceste rânduri, pentru că, nici azi, nu ne aflăm prea departe de acea stare, cu toate așa-zisele noi achiziții pentru apărare! Crede fiecare ce vrea, dar apărarea țării e tot cu oiștea-n gardul istoriei, la fel ca-ntreaga guvernare de câteva decenii încoace! O spun cu amărăciunea celui ce a trăit o viață într-o mare unitate operativă a armatei române și care a crezut, dintotdeauna, în valorile și tradițiile de luptă ale oștirii și nației române!

 

Din punct de vedere riguros ştiinţific, documentul care a „tranşat” România în anul 1940, se numeşte „al doilea Tratat de la Viena”. Primul Tratat de la Viena fusese cel „izvorât” în noiembrie 1938, prin care Ungaria lui Horthy obţinuse teritorii din componenţa Cehoslovaciei. Neamțul cu mustăcioară tip muscă era darnic tare, pe pielea altuia! Atât la primul, cât şi la al doilea Tratat de la Viena, Ungaria a avut câştig de cauză, întrucât a fost sprijinită, firește, de Germania lui Hitler şi de Italia lui Mussolini, iar celelalte mari puteri europene, Franţa şi Marea Britanie, erau preocupate să-şi asigure propria securitate .Ce garanții să mai ofere ele unor oarecare țărișoare din estul bătrânei Europe?Presiunile asupra României, pentru a o determina să cedeze fără luptă Transilvania către Ungaria, s-au bazat pe o promisiune a Germaniei, care se angaja să „garanteze”, ulterior, frontierele României. Acceptarea Dictatului de la Viena a fost favorizată de faptul că, în anul 1940, românii erau „complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine’‘, aşa cum releva un studiu elaborat de Marele Stat Major al Armatei Române. În acest context, la Viena, România a acceptat, în cele din urmă, volens-nolens, să cedeze o suprafaţă de 43.492 kilometri pătraţi şi o populație de 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2 la sută erau etnici români. Delegaţia României la Viena a fost formată din Mihail Manoilescu (din postura de ministru de externe) şi Valter Pop. Cei doi au sosit la Viena încă din 29 august, dar au semnat Tratatul la data de 30 august. În dimineaţa aceleiaşi zile, 30 august, Consiliul de Coroană condus de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (adică 19 voturi pentru, 10 voturi contra și o abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe ale României.

 

Prin noua frontieră româno-maghiară, „păstorită”de Hitler, se realiza nu numai controlul asupra petrolului românesc, vital pentru războiul avut în vedere de nemți ci şi luarea efectivă în stăpânire a crestelor Carpaţilor Orientali, obstacole naturale foarte importante în realizarea unei baze de plecare la viitoarea ofensivă germană spre Est în realizarea năzuințelor hitleriste pentru mult trâmbițatul lor „lebensraum”, adicătelea „spațiul vital” necesar nemților…Că alții nu contau…Nici măcar cei de-ai lui Horthy, de care se foloseau pentru atingerea scopurilor lor! Trecerea Ardealului de nord în stăpânirea maghiară a însemnat, pe lângă călcarea în picioare a oricărei norme de drept internaţional, instaurarea în zonele respective a unui regim al terorii de masă. Pentru a se bucura de victorie, la data de 11 septembrie 1940, regentul Ungariei, Miklos Horthy, a intrat călare în oraşul Cluj, pe un cal cu potcoave din aur…

 

Prigoana și barbariile au început din primul moment al ocupaţiei maghiare: crime, maltratări, expulzări, dislocări de populaţie, jaf economic, lagăre de muncă, maghiarizare forţată etc. Trebuie amintit că, numai în perioada septembrie 1940 – 1 ianuarie 1941, au fost ucişi 919 oameni, 1.126 au fost schingiuiţi bestial, 15.893 au fost arestaţi. În cei patru ani de ocupaţie, circa 300.000 de români au fost expulzaţi peste graniţă, devenind refugiați. Cert este că nu numai românii au fost vizaţi de „noua ordine” maghiară. La sfârşitul lui aprilie 1944, în toate oraşele ardelene a început închiderea evreilor în ghetouri. Deşi, în marea sa majoritate, evreimea din Transilvania de Nord se identifica cu naţiunea maghiară prin limbă şi cultură, începând cu 15 mai 1944, ea a fost, aproape în totalitate, deportată şi exterminată în lagărele de concentrare de la Auschwitz. Practic, au fost deportaţi, în lagărele germane de exterminare, 148.288 de evrei din care peste 100.000 au fost ucişi.

 

Câteva cuvinte ar fi de spus și de cum s-a ajuns la acceptarea de către conducerea României a rapturilor teritoriale de atunci. Consiliul de Coroană, ţinut în noaptea de 29-30 august 1940, a analizat comunicatele cu caracter ultimativ ale guvernelor german şi italian şi a hotărât acceptatea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare privind teritoriile din Ardealul de Nord. Rezultatul acestui arbitraj l-au constituit, după cum ziceam anterior, prevederile Dictatului de la Viena, semnat la 30 august1940. România renunţa, astfel, la garanţiile anglo-franceze încercând, neavând altă cale, o apropiere faţă de Reich. În acest „trend”, se înscrie convocarea anterioară a ministrului german la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, pentru a-i transmite lui Hitler că România caută o colaborare mai „intimă” cu Germania ce ar putea fi întărită chiar printr-o alianţă. Regele Carol al II-lea cerea, practic, ajutor Führerului Germaniei, dar răspunsul acestuia va fi extrem de dezamăgitor. România trebuia, mai întâi, să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în vederea rezolvării problemelor teritoriale, aceasta fiind „o condiţie primordială pentru o pacificare reală a Balcanilor”. În tot acest timp, la 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat în Basarabia şi nordul Bucovinei trasând noi graniţe unei Românii în plină dezmembrare. Spre a iniţia noua politică germanofilă, Carol instalează guvernul Gigurtu, la 4 iulie 1940, numind ca titular al Afacerilor Străine pe Mihail Manoilescu, cunoscut pentru simpatiile sale faţă de Italia şi Germanie şi introduce în guvern exponenţi ai Mişcării Legionare, în frunte cu Horia Sima. Regele va trimite către Hitler, la 6 iulie, o notă prin care accepta, în principiu, începerea tratativelor cu Ungaria şi Bulgaria. În nota trimisă se sublinia că: „Această declaraţie este legată cu speranţa şi cu încrederea că Führerul va da României tot sprijinul moral, pentru ca ceilalţi parteneri să nu meargă cu pretenţiile lor dincolo de cadrul dreptăţii naţionale.” Astfel, se încerca câştigarea de timp, în speranţa că se va putea schimba atitudinea Berlinului faţă de România şi astfel se va salva existenţa statului, a armatei şi se va minimaliza sacrificiile teritoriale.

 

Totul se va dovedi a fi făcut în zadar, deoarece Hitler nu va devia, firește, de la planurile sale din estul Europei în detrimentul statului român. După multe şi intense dezbateri interne, guvernul român va începe negocierile cu Bulgaria şi Ungaria. Tratativele vor debuta prin trimiterea unor misiuni oficiale la Budapesta şi Sofia, după care au început negocierile propriu-zise la 16 august, la Turnu Severin cu Ungaria şi la 19 august 1940, la Craiova cu Bulgaria. În ceea ce priveşte negocierile româno-bulgare, acestea au avut rolul de a reglementa „modalităţile şi consecinţele cedării Cadrilaterului, principiul cedării integrale fiind acceptat în prealabil”. În ceea ce priveşte negocierile româno-ungare, acestea s-au dus într-un climat de tensiune din cauza atitudinii refractare a diplomaţilor maghiari care pretindeau peste jumătate din Ardeal cu peste 2.000.000 de români. În Consiliul de Coroană din dimineaţa zilei de 23 august 1940, s-a pus problema găsirii unei metode necesare în vederea ieşirii din impasul în care ajunsese negocierile româno-ungare cât şi un eventual schimb de populaţie cu statul maghiar. Negocierile cu partea maghiară se reiau la 24 august dar ungurii se arata inflexibili în ceea ce priveşte chestiunea schimbului de populaţie. Lucrurile păreau să degenereze, iar la 28 august 1940, Regelui Carol al II-lea i se raporta despre repetate incursiuni ungureşti şi sovietice deasupra teritoriului românesc şi despre primele lupte aeriene care au avut loc. La 27 august, delegaţia română este invitată la Viena unde urmau să aibă discuţii cu Ribbentrop şi Ciano, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei. În ziua de 29 august, ora 13,20, Manoilescu este invitat de către Ribbentrop şi Ciano la o conferinţă la care cei doi au cerut ultimativ ca guvernul român să accepte fără rezerve arbitrajul Axei în ceea ce priveşte diferendul cu Ungaria. Cei doi miniştri nu s-au sfiit să le explice diplomaţilor români că alternativa unei asemenea arbitraj ar fi însemnat, de fapt, un război pe două fronturi cu Ungaria şi URSS care putea duce chiar la încetarea existenţei statului român. Premierul Gigurtu constata că „suntem obligaţi să călcăm principiul etnic, de care ne-am legat din primul moment”. Singura concesie care s-a obţinut la întrevederile de la Roma a fost prelungirea termenului pentru comunicarea răspunsului României până la ora 15.00 a zilei de 30 august. Este de menţionat că, odată cu cedările teritoriale, puterile Axei se angajau să garanteze graniţele ulterioare ale statului român. Consiliul de Coroană din data de 29 august 1940 a fost marcat de lipsa unor mari oameni politici precum Iuliu Maniu, Ghe. Brătianu, Nicolae Iorga şi Horia Sima. Acest consiliu a avut ca temă de dezbatere arbitrajul de la Viena al puterilor Axei. În interiorul Consiliului de Coroană se ajunge la un acord în ceea ce priveşte acceptarea arbitrajului de la Viena după vii dezbateri politice. Contra primirii arbitrajului s-au pronunţat Dinu Brătianu, Ion Mihalache, M. Popovici, V. Iamandi, Victor Antonescu, A. C. Cuza, Văitoianu, dr. Angelescu, Silviu Dragomir şi mitropolitul Bălan. Pentru primirea arbitrajului au fost: Argetoianu, Vaida Voevod, Mironescu, Caracostea, Crainic, Păiş, pr. Moţa, Codreanu, Andrei Rădulescu, Gruia Budişteanu, Stan Ghiţescu, Macovei, generalul David Popescu, dr. Gomoiu, Tătărescu, general Mihail, Noveanu, Ballif, Priboianu şi prim-ministrul Gigurtu. Comunicatul Consiliului de Coroană prin care se explicau populaţiei motivele care au dus la pierderile teritoriale a fost oferit presei şi radioului şi releva că, în urma comunicărilor „cu caracter ultimativ făcute de guvernele german şi italian”, România se vedea nevoită să accepte „arbitrajul” puterilor Axei. Comunicatul a stârnit iritare în rândul diplomaţilor de la Berlin şi Roma. Deşi au existat presiuni pentru ca acest mesaj să fie şters, acest lucru a fost refuzat de către regele Carol al II-lea.Telegrama care anunţa cedările teritoriale în urma arbitrajului Axei a constituit o mare şi neplăcută surpriză pentru toată lumea. Deşi reducea pretenţiile ungureşti cu o treime, România trebuia să cedeze toată partea de nord a Transilvaniei şi nu doar cele cinci judeţe mărginaşe cum se credea la început. După aceste decizii controversate, regele Carol a trebuit să motiveze decizia politică luată, care era plasată numai pe seama Consiliului de Coroană.

 

La data de 30 august 1940, Iuliu Maniu este primit în audienţă şi îi declară regelui Carol al II-lea: „Din momentul când M. Voastră aţi inaugurat regimul absolutist, v-aţi asumat personal răspunderea, răspundere care într-un regim democratic-parlamentar trebuie să o poarte guvernele. Prin o politică complet greşită în interior şi în afară, din punct de vedere strategic şi tactic, aţi reuşit să pierdeţi patru provincii.În politică greşelile se plătesc şi se sancţionează, ca şi în viaţa socială de toate zilele.” Carol a zis: „Va să zică sunteţi de părere să abdic.”.Iar Maniu i-a replicat:  „Da, Majestate, nu văd altă soluţie!”.Astfel că presiunile făcute de o eventuală răscoală legionară precum şi opoziţia acerbă exercitată de principalele forţe politice, l-au făcut pe Carol al II-lea să semneze, în dimineaţa zilei de 5 septembrie 1938, decretele prin care suspenda Constituţia de la 1938, prevedea dizolvarea Corpurilor Legiutoare şi investea pe generalul Ion Antonescu, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român. După răsturnarea guvernului Antonescu, la 23 august 1944, şi întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Stăpânirea maghiară asupra nord-vestului Transilvaniei s-a încheiat, practic, la data de 25 octombrie 1944, atunci când armata română a eliberat ultimele două localităţi aflate sub ocupaţie horthystă, adică orașele Satu Mare și Carei. Ulterior, jucându-se cu noi precum pisica cu șoarecele,Uniunea Sovietică a „acceptat” ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiţia instaurării la Bucureşti a unui guvern pro-comunist.  Și a urmat „Davai moșia”…Administraţia civilă română a revenit, practic, în Transilvania, abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de Petru Groza, cel cu „viziuni” pro-sovietice. În decursul Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a rămas fără rezultat, astfel încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria şi articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, şi restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România şi Ungaria.

 

Revenind în zilele din prezent, de vreo câțiva ani încoace, viața a făcut să fiu prezent la ceremoniile de comemorare a victimelor acestui Dictat, organizate în Carei, urbea mea natală. Astfel, an de an, în preajma sau în ziua de 30 august, „Asociația românilor refugiați, expulzați și deportați în urma Dictatului de la Viena din 30 August 1940”, filiala Carei, organizează o ceremonie de comemorare a victimelor acestui odios dictat la un monument unic în țară, după umilele-mi cunoștințe, monument ridicat în curtea bisericii greco-catolice „Sfântul Andrei” din Carei. „Asociația românilor refugiați, expulzați și deportați în urma Dictatului de la Viena din 1940”, filiala Carei, a dezvelit în 17 iunie 2018 un monument comemorativ dedicat celor care au avut de suferit doar pentru vina de a se fi născut români. Acest monument poartă denumirea de „Monumentul Refugiaților români din august 1940, în timpul regimului horthyst din Ardealul de Nord.

 

De ce în curtea unei biserici greco-catolice? Simplu, pentru că nimeni nu a vrut să sprijine construirea acestui monument în altă parte! Nici măcar vreo biserică ortodoxă românească, din nu știu ce frici ori tendințe de compromis! Nu fac vreun proces de intenție nimănui, dar există-n Carei câteva lucruri „putrede”, precum țărișoara de demult a lui Hamlet, din păcate! Nu voi dezvolta mai multe acum. Pe domeniul public, în centrul urbei, acolo unde i-ar fi fost locul, era exclusă construirea acestui monument, din moment ce administrația majoritară din UDMR, existentă de mai mulți ani în Carei, care face fix ce-i taie capul pe primarul urbei și apropiații acestuia, nici nu a vrut să audă de așa ceva, la fel cum nu dorește să audă de vreun drapel românesc pe vârf de catarg în centrul urbei, pe motiv că s-ar „întărâta” sentimentele maghiarilor din urbe…Hilar, dar asta gândește primarul Kovacs din Carei, călare pe fițe „europeniste”! Păcat pentru buna înțelegere care-ar trebui să primeze între români și maghiari și orice etnii or mai trăi pe aici! Îmi vine-n minte, rememorând asta, și un întreg circ derulat în ultimii ani, referitor la dezvelirea unui bust al regelui Ferdinand I în Carei, apropo de locul amplasării, care, într-un final, după multe tergiversări jenante și degradante, a fost amplasat, undeva într-o margine de trotuar, mult în stânga Monumentului Ostașului Român din Carei aflat în centrul urbei. Oare pentru că acest rege a fost supranumit Ferdinand I „Întregitorul”? Adică „Întregitorul de țară”…Posibil!

 

Revenind la subiect, am participat și luni, 29 august, începând cu ora 12.00, la ceremonia anuală de comemorare a victimelor Dictatului, activitate la care au participat membri ai „Asociației județene a românilor refugiați, expulzați și deportați în urma Dictatului de la Viena din 30 August 1940” filiala Carei, Asociațiunea ASTRA, Societatea Avram Iancu, filiala Carei, Asociația cadrelor militare în rezervă și retragere Satu Mare, Asociația Unirea 2009 și altele. Din păcate, au fost prezenți puțini reprezentanți ai românilor din urbe și încerc, în fiecare an, să-mi răspund la întrebarea: de ce așa puțini? Probabil din nepăsare ori lehamite ori necunoaștere ori…Au participat și câțiva dintre puținii supraviețuitori, unii urmași ai foștilor refugiați și expulzați, mai mulți colaboratori și invitați și câțiva alți români iubitori de  valori naționale. Arealul înconjurător al Careiului a fost una dintre cele care a avut mai mult de suferit de pe urma atrocităților săvârșite de ocupanții horthyști în perioada imediat următoare Dictatului. A fost jale mare în casele de români, începând cu septembrie 1940, și sate întregi au fost expulzate după ce localnicii au fost puși să semneze, după bătăi crâncene, că pleacă „de bună voie”…Nu a fost ușor, firește, nici pentru cei ce au rămas în Ardealul ocupat, dar cei ce-au fost forțați să plece au fost supuși la multiple traume ce nu și-au găsit vindecarea, pentru unii, nici până azi. Abia după alungarea horthyștilor prin luptele încheiate în 25 octombrie 1944 la Carei, a fost posibilă reîntoarcerea românilor la casele lor, majoritatea acestora distruse sau ocupate de străini…

 

Guvernările românești de după decembrie 1989 au pus pe tapet mai multe legi care să încerce să compenseze traumele suferite de cetățenii români, pe timpul diverselor regimuri de factură „forte”. Nu cred, sincer, că au reușit să facă, onest și corect, acest lucru, dar părerea mea contează prea puțin. Prin puzderia de astfel de legi alambicate și relativ neclare, a apărut și Legea nr. 154/2021 pentru modificarea Ordonanței Guvernului nr.105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, lege care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573/07.06.2021, intrând în vigoare începând cu data de 10 iunie 2021. Această lege specifica faptul că termenul de acordare și stabilire a drepturilor prevăzute de Legea nr. 154/2021, deci și pentru refugiații români din teritoriul supus Diktatului, era stabilit să fie viabil începând cu data de 1 ianuarie 2022. Dar „supriză”, vorba unui personaj televizat, veșnic turmentat, așa cum, probabil, ne vor stăpânii dornici de a rămâne veșnic la o putere iluzorie, în 17 decembrie 2021, prin OUG, printre alte „prorogări” făcute „pe genunchi”, guvernanții noștri grijulii au zis că n-au de unde să găsească bani și pentru refugiații români ori urmașii acestora, așa că au amânat, practic, până la Sfântu-Așteaptă aplicarea legii! Personal, știu ce înseamnă prorogarea unor termene prin OUG pentru anumite drepturi pe care statul român ar trebui să le acorde. Nu le mai vezi, pentru că…nu contezi! N-am găsit altă rimă! Astfel că, în cazul de față, nu poți decât să te întrebi: românii expulzați de horthyști sunt abandonați, din nou, de statul român? Că și atunci, prin 1940, au cam fost lăsați de izbeliște! Printre lacrimi patriotarde și umflări de piepturi cu iz de vânjoșenie strămoșească! Cert este că, pentru românii refugiați nu se găsesc bani, dar șvabii și sașii, de exemplu, își primesc indemnizațiile de refugiați! N-am nimic cu nicio persoană ori etnie nedreptățiți de soartă, dar Indemnizațiile pentru sașii și șvabii deportați din România sunt plătite, în continuare, fără nicio „prorogare” deși sunt și de cinci ori mai mari decât indemnizațiile pentru românii expulzați după 30 August 1940, iar ale românilor nu sunt plătite, pentru  că „nu mai sunt bani”! Logica lui Gâgă!

Chiar nu știu ce a fost (sau n-a fost) în capul guvernanților din „marea coaliție” de stânga-dreapta și stânga-mprejur, dar un pic de creier n-ar fi stricat! Legea nr. 154 din 4 iunie 2021 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice este interpretată, în acest caz, într-un mod pur antiromânesc, oferind, pe criterii etnice, întâietate tuturor celorlalte persoane de orice altă etnie decât cea română: sași, șvabi, romi. Nimeni nu trebuie să aibă vreo întâietate, ci doar să-i fie respectate drepturile!Nu mai vorbim și despre nedreptatea sumelor acordate: de exemplu pentru șvabi și pentru sași s-au putut acorda indemnizații chiar de cinci ori mai mari decât cele acordate pentru românii expulzați după 30 August 1940….O fi corect? Sau cei nedreptățiți ar trebui să-și caute ceva strămoși nemți? Ori „pile” pe la prezident?…Cum de pentru români nu se găsesc bani și pentru toate celelalte minorități se găsesc, chiar suficienți? O spun ca unul care respectă orice om care-i cetățean român, indiferent în ce limbă-și spune rugăciunea de dimineață! E mai mult decât evident, că, așa cum guvernarea s-a obișnuit să plimbe oiștea conducerii țării prin diverse garduri, în acest caz, statul român i-a abandonat iar pe românii ce au avut atunci de suferit, având, evident, un standard dublu pentru etnicii români și pentru minoritățile etnice din România! Poate că nenea prezidentul de la Cotroceni, el însuși provenind dintr-o minoritate etnică, ar fi bine să se trezească din amorțire și să urmărească, cu un pic de „atenție și îngrijorare” , discriminarea la care sunt supuși unii români în comparație cu celelalte minorități etnice. Din câte știu de la președinta „Asociației românilor refugiați, expulzați și deportați în urma Dictatului de la Viena din 1940 – Filiala Carei, doamna ing. Daniela Ciută, la începutul acestui an, asociația a organizat o acțiune de protest în municipiul Satu Mare, în fața sediului Instituției Prefectului, dar au fost „băgați în seamă” de prefectul de sorginte UDMR de atunci fix cum euglena verde învață limba engleză fără profesor! Protestatarii din asociație au depus atunci un memoriu prin care contestau Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 130, din 17 decembrie 2021, prin care s-a amânat, printre multe altele, plata indemnizaţiilor urmaşilor românilor expulzaţi în 1940. Următoarea acțiune a acestei asociații, pentru revendicarea drepturilor care se cuvin refugiaților și urmașilor acestora a avut loc pe 6 aprilie 2022, într-o întâlnire cu conducerea Instituției Prefectului județului Satu Mare pentru remedierea problemei legate de amânarea pe anul viitor a plății îndemnizației de urmaș a românilor expulzați, deportați sau discriminați pe criterii etnice. Repet, „prorogarea” se face anual, dar se merge până…la acel Sfântu-Așteaptă…Sunt pățit de vreo șase ani cu o anumită „prorogare” și mi-am luat gândul de la anumite drepturi pe care statul român ar fi trebuit să mi le dea, așa că avansez similitudini! La acea activitate, prefectul sătmărean Radu Roca „a luat act de solicitarea conducerii asociației și a convocat o ședință de lucru cu reprezentanții Casei Județene de Pensii Satu Mare, a Agenția Județene pentru Plăți și Inspecție Socială Satu Mare, în vederea găsirii unei soluții privind uniformizarea plăților”, pentru a nu exista o discriminare între urmașii deportaților sau discriminaților politic de regimul comunist instalat după 1945 și cei ai românilor refugiați, expulzați și deportați în urma Dictatului de la Viena. E posibil ca domnul prefect să fie plin de bunăvoință față de cazul în sine, dar e treaba mai marilor săi de pe cheiul Dâmboviței să se trezească din letargia lui „dolce far niente”! Când și ce se va mai întâmpla în această speță, om trăi și om vedea! Până atunci,  ca o veste a săptămânii și care ne-ar putea interesa, nenea Olaf Scholz, cancelarul german, a zis prin media internațională, că am fi devenit cuminți și că, împreună cu croații și bulgarii, vom intra cumva, și noi, în spațiul Schengen…Părerea mea e că intrăm, dacă se va întâmpla asta, doar „la pachet” cu croații, dar, oricare ar fi motivul „bunăvoinței”, cred că era și cazul să se întâmple, după atâtea amânări și după atâtea „căciuleli” sterile! Până una-alta, este necesar acordul tuturor țărilor din UE pentru asta, iar eu știu cel puțin un stat care nu ne-ar vrea în Schengen! Vă las pe dumneavoastră să ghiciți „ciuperca”! Repet și în încheierea rândurilor de astăzi, ca în fiecare săptămână, până la finalul „flăcărilor din ograda vecină”, că, dintre toate relele acestui conflict, unul iese, de departe, în evidență, și anume faptul că mor mulți oameni nevinovați acolo în Ucraina, precum și acela că sunt distruse sute de mii ori milioane de destine, laolaltă cu casele, străzile, orașele și viețile multor oameni. Solidaritatea trebuie să fie cea care ne unește,  să ne sprijinim unii pe alții și să-i ajutăm pe cei în suferință! Dumnezeu să ne ocrotească! Pe toți! Inclusiv pe ruși! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Surse,surse foto și lecturi suplimentare despre subiectele din articol le puteți găsi aici:

Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, București, Editura Enciclopedică, 1991.

Olimpiu Matichescu, Opinia publică internațională despre Dictatul de la Viena, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.

Mamina Ion, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de relaţii internaţionale moderne şi contemporane (1648-1947), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Mamina Ion, Regalitatea în România, 1866-1947, Instituţia monarhică, familia regală, domniile, contribuţii la dezvoltarea instituţiilor cultural, monumentele de for public cronologic, Editura Compania, Bucureşti, 2004.

Scurtu Ioan, Contribuţii privind viaţa politică din România, Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

http://www.istorie-pe-scurt.ro/textul-dictatului-de-la-viena/

https://transilvaniareporter.ro/analize/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

Dictatul de la Viena (30 august 1940) – documente istorice

https://www.agerpres.ro/documentare/2020/08/30/fragment-de-istorie-30-august-1940-semnarea-dictatului-de-la-viena-80-de-ani–564292

http://oromania-alba.ro/…/dictatul_viena_regionalizarea…

https://www.historia.ro/…/textul-arbitrajului-de-la…

Au trecut 3 ani de la dezvelirea la Carei a Monumentului refugiaţilor şi expulzaţilor din 1940


Reader's opinions

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *