Current track

Title

Artist


„Lume, lume, soro lume…”
Davai ceas, davai moşie,
haraşo tovărăşie!
de Nicolae Uszkai, Brașov

#Postat de on mai 12, 2022

Motto: „Rău era cu “der, die, das”/Da-i mai rău cu “davai ceas”/De la Nistru pân’ la Don/Davai ceas, davai palton/Davai ceas, davai moşie/ Haraşo tovărăşie!”– Constantin Tănase, mare actor român

 

Stimați privitori, cititori și ascultători, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume...”, ne întâlnim, din nou, și în această zi de joi, ca în fiecare săptămână, pe acest „bulevard virtual”, unde împărtășesc, de obicei, cu dumneavoastră gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară”, cu referire specifică și la influența acestora asupra României.

Astăzi, voi schimba puțin direcția gândurilor și mă voi opri un pic pe alte coordonate temporale. De aceea, vă propun să ne întoarcem în timp, cam pe la finalul celei de-a doua conflagrații mondiale, că tot se reiterează azi, în geopolitica momentului, urmările nefaste ale acestei conflagrații care sunt re-puse azi pe tapet, cu crime și pierderi masive de vieți omenești și destine rupte-n bucăți, cu o nerușinare demnă de o cauză mai bună, de către „Ursul cel mare și rău” de la Răsărit, cel ce-și trage seva existențială din visele de preamărire lumească ale țarului Petru cel Mare. Cum spuneam, vă propun azi să ne-aducem aminte de vremuri mult mai tulburi decât ceea ce trăim azi, pentru că, oricât de greu ne-ar fi în peisajul politichiei dâmboviţene care duce, din ce în ce mai des, ţara noastră cu oiştea-n gardul incompetenței și relei guvernări perpetuate de decenii, trebuie să recunoaştem că nimic nu se poate compara pentru noi cu anii de război mondial şi cu greutăţile inerente de atunci şi cu cele ce au urmat. Întotdeauna poate fi mai greu şi mult mai rău decât credem! Începând cu anul 1944, economia României era în pragul colapsului din cauza cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „cizmei nemţeşti“ a crescut în rândul celor care, în primă fază, au sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial, nu s-a implicat şi nu a fost implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor de opoziție aflate în cvasi-ilegalitate şi cu comuniştii. La 23 august 1944, Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite.

În urma refuzului net al lui lui Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat. Multă lume care-și amintește de acest eveniment din istoria noastră cataloghează acest act ca fiind o „lovitură de stat” dar, deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin decret regal al lui Carol al II-lea, în fapt și de jure, se cheamă că a fost dreptul regelui Mihai să abroge decretul regal anterior, iar prin urmare se cheamă că acțiunea a fost legală și nu o lovitură de stat. Asta dacă o judecăm puțin și nu dăm cu mucozitățile-n iahnia de fasole a istoriei! E posibil să mă-nșel eu, dar știu că mulți care judecă la rece îmi dau dreptate. Și o spun ca fiind unul care nu am simpatii regale, de niciun fel, dar care rspectă rolul regalității în istoria modernă a României. Imediat, el l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanți ai Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la orele 22:00, regele a difuzat „Proclamația către țară”, prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Acestea, însă, din păcate, nu au împiedicat nici ocupația sovietică ce a urmat, rapidă şi lacomă, criminală și hoață, nici luarea în prizonierat de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși, ulterior, în gulagurile din Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată. Sute de mii de destine frânte, dacă ne gândim la ei, acei prizonieri și la familiile acestora de acasă care credeau că se sfârșise războiul în urma armistițiului!…Comentând desfăşurarea evenimentelor din august 1944 din România, BBC, radiodifuziunea britanică relata, chiar în 23 august: „gestul României va avea efecte profunde”, iar postul de radio american din Europa, din aceeaşi seară, sublinia: „De acum înainte România este un nou aliat în tabăra Naţiunilor Unite, ea manifestând voinţa de a se alătura la lupta care se duce împotriva inamicului comun”. Fireşte că nu au suflat niciun cuvinţel despre cele ce aveau să urmeze, apropo de împărţirea ulterioară, pe bază de procente pe celebrul „şerveţel” de la întâlnirea Stalin – Churchill din octombrie 1944 a sferelor de influenţă cu „Ursul de la Răsărit”, întâlniri şi finaluri posibile agreate încă din mai 1944, deci știute în avans și aplicate cu celeritate, cum se mai zice azi…

Începând din aceeaşi seară, armata română a trecut la lupta împotriva germanilor. În perioada 23-28 august, lupte grele s-au dat pe Valea Prahovei, în porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Bucureştiul a fost locul unor puternice lupte desfășurate între forţele germane şi cele române. Lupte grele s-au dat la Şcoala Superioară de Război, Prefectura din Ilfov, bariera Rahova, pădurile Băneasa şi Otopeni. În urma acțiunilor militare de atunci, au fost capturaţi 6.700 de militari germani, dintre care şapte generali şi 358 de ofiţeri. La 28 august, Bucureştiul era eliberat prin forţe proprii. Asta n-a oprit trupele sovietice, călare pe tancuri, să se declare ulterior, la intrarea-n capitală câteva zile mai târziu, la 31 august, drept eliberatori…Cam ca și astăzi când „de-nazifică”, ei și mămițica lor Rusia cea „balșoaie”, Ucraina! Şi a urmat legea celui mai tare şi care se simţea şi era, după cum știm, „pe cai mari”…Sau pe tancuri mari, cum doriți!

Semnarea Convenţiei de armistiţiu a avut loc, la Moscova, la 12 septembrie 1944, convenție care declară România o ţară înfrântă în război și consacră anexările teritoriale sovietice din 28 iunie 1940 şi impune, totodată, plata unor despăgubiri de război către URSS, în valoare de 300 milioane de dolari, o sumă imensă pentru acea vreme, datoriile urmând a fi achitate în decurs de şase ani, în produse petrolifere, lemnoase, grâne, alimente etc. A fost declarat nul Arbitrajul de la Viena „Transilvania sau cea mai mare parte a ei” revenind României, după cum specifica acea convenție impusă, în fapt. Trupele sovietice, conform aceleiaşi convenţii, urmau să staționeze pe teritoriul României timp de trei luni, dar de fapt, au rămas până în 1958. Timpul se dilată fix cum vor bolșevicii, „stăpânitorii timpului” din Maica Rusie! Ulterior, după lupte grele duse de armata română, aliată acum, volens-nolens cu cea sovietică, prin eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan de trupele germane și maghiare. Participarea României la războiul antifascist s-a desfăşurat până la 12 mai 1945, perioadă în care ostaşii români au luptat pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unor zone din Austria. Pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, România a utilizat în operaţiile militare circa 560.000 de militari. Cele mai grele lupte s-au dat la asediul Budapestei şi în munţii Tatra, lupte soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Cu un efectiv total de peste 560.000 de militari, din care au pierit 169.822, armata română, care a parcurs peste 1.700 kilometri de la Marea Neagră până în cadrilaterul Boemiei, a eliberat peste 200.000 de km2 de sub ocupaţia străină (România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria), a traversat, prin lupte grele, 20 de masivi muntoşi, a forţat 12 cursuri mari de apă şi a eliberat 3.821 de localităţi, dintre care 53 de mari oraşe. Ostaşii români au provocat inamicului pierderi echivalând cu  efectivele a 15 divizii. La 8/9 mai 1945, când războiul s-a încheiat cu victoria Naţiunilor Unite, armata română se găsea în apropiere de Praga şi în estul Austriei.

Prin Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944 şi, mai târziu, prin Tratatul de Pace de la Paris din anii 1946-1947, României i s-au impus condiţii grele de natură politică, economică şi militară din partea marilor puteri ale Naţiunilor Unite. Prin aceste acte internaţionale, se consfinţeau pierderile suferite de către ţara noastră în est şi sud-est, dar i se accepta, cu unele rezerve exprimate din partea puterilor anglo-saxone, revenirea nord-estului Transilvaniei în cadrul graniţelor sale, fapt realizat ulterior, cu jocul „la şantaj” al sovieticilor, în martie 1945. În urma Convenției de armistițiu, care stabilea, la articolul 11, reparațiile de război datorate de România Uniunii Sovietice (300 de milioane de dolari), s-a semnat Convenția economică din 16 ianuarie1945„ asupra mărfurilor pe care România urmează să le livreze în compensarea daunelor cauzate de către România Uniunii Sovietice prin operațiile militare și ocuparea teritoriului sovietic. Ca şi după august 1939, la momentul Pactului Ribentropp-Molotov, după 23 august 1944, România s-a găsit într-o situaţie fără ieşire, fără alternative. Bolșevicii au aplicat, încă o dată, tactica strânsului degetelor la ușă! În 1939,România avusese de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944, între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale. În stil de brută cu „figură” asemănătoare urmașilor săi din 2022, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că România trebuie să abandoneze iluzia „că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i-ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi, practic, prietenia lor”. Desigur că poporul român nu cunoştea atunci realitatea prestabilită a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Ialta (1943), foarte mulți români împărtăşindu-se în continuare din iluzia plină de speranțe cuprinsă în sintagma „vin americanii”, o iluzie spulberată de realitatea dură ce a urmat.

Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că „pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupele sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie „ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirma că: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”. În realitate însă, România continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite. De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă „nicio declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare”. La 31 august, generalul Sănătescu, numit deja premier, întâlnindu-se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său: „Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că până la semnarea lui suntem tot în război”.  Așa că, de-abia la 12 septembrie 1944, Sănătescu putea scrie: „În fine, s-a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile”. Prin articolul 19 al Convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc „hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania să fie restituită României”. La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi române trecuseră graniţa, înaintând în Ungaria. La 9 martie 1945, răspunzând unei scrisori ce-i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că „guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului român”. Consimțeau, de, să ne dea ce era al nostru, adică! Ținându-i în șah și pe români și pe unguri! Presa de la Moscova a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că România este decisă să-şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strânse cu URSS şi să participe la operaţiile militare pe frontul anhitlerist. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, când pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte: „Armatele române luptă foarte bine şi sunt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul”. Asta nu i-a îmiedicat mai târziu să „epureze” armata română și s-o facă praf pe timp de pace…Sau un fel de pace, „pax bolșevicum”! Scuze de inventarea unui cuvânt latin!

Cu sprijinul României, frontul sovietic a avansat cu 600 km în doar trei săptămâni fără a întâmpina rezistenţă. În acelaşi timp, acţiunea României a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în opt săptămâni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei. Întrerupând aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizând practic un „al patrulea front în Europa”, România a scurtat durata războiului. Estimări diverse spun că participarea României ar fi însemnat scurtarea războiului cu circa șase luni. Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma România într-o adevărată putere co-beligerantă şi o îndreptăţea la statutul de aliat, pe care însă nu l-a primit. Că n-a vrut Stalin cu gașca sa, care nu puteau uita că românii îi erau dușmani și că trebuiau educați cu cnutul!Armata română a acţionat pe frontul de vest timp de 244 de zile, cu 12-14 divizii plus Corpul Aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainean. Între 23 august şi 25 octombrie 1944, a fost eliberat teritoriul naţional. După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 Române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km în adâncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari români care au luptat în Ungaria au căzut 42.700, adică peste 20% din efectivul angajat în lupte. De la 18 decembrie 1944 şi până la capitularea Germaniei, românii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzând 66.500 (27% din efectiv). Economic, efortul românesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938. O sumă imensă. „Sunday Times”, reluat de Radio Londra, la 7 ianuarie 1945, a apreciat că „dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, România se situează azi pe locul patru prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”. Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, „aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri cei 130.000 de militari români despre care ziceam anterior, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel: „Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe câmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic până la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gândesc a-l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală”. Davai ceas, davai moşie,harașo tovărăşie!

Convenţia de armistiţiu stabilea că România va plăti către URSS, după cum aminteam anterior, o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic. Dar, în total, aveam de plătit, pe lângă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane de dolari ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în România şi 50 milioane dolari ca alte plăţi. Firește că s-a dus către URSS mult mai mult decât cifrele pomenite! Despăgubirile de război urmau a fi plătite în şase ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri. Sub conducerea guvernului Petru Groza s-au înfiinţat „sovromurile”, societăţi mixte româno-sovietice. Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal. Mai târziu, la desfiinţarea acestora, în perioada1954-1956, valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începând cu 1966 şi plătibile în mărfuri. Jaf la drumul mare! Davai ceas, davai moşie, harașo tovărăşie!…La lichidarea sovromurilor, Moscova şi-a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă, după negocieri, la 5,3 miliarde lei. În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite. Valuta şi devizele româneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale. Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari, un mizilic pe lângă ce au furat bolșevicii), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau total insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la cca. 600 milioane dolari.

În aceste condiţii extrem de grele, un aşa zis ajutor a venit din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre România şi URSS. Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale României ieşite din alianţa cu Germania. Datorită lor, în 1947, România realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%. Din totalul schimburilor comerciale româneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri. Bine, exporturile către ruși erau, de fapt, furturi în toată legea! În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult. Trai pe banii babachii! Numai reparaţiile la cazărmile ocupate de Armata Roşie până la semnarea tratatului de pace cu România (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de România echivalau cu 500.000 de raţii. În timp ce populaţia României suferea crunt de foame! Davai ceas, davai moşie,harașo tovărăşie! Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoanele din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bârlad şi Focşani. În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazărmi şi alte barăci militare din 60 de garnizoane din țară, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii. Deşi Convenția de armistițiu și tratatul de pace ulterior prevedea retragerea în 90 de zile a tuturor forţelor aliate din România, URSS îşi rezerva dreptul de „a păstra pe teritoriul României forţele armate care i-ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”. Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată.În felul bolșevic, firește. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei române prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare. Între 1949 şi 1960, în armata română a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supraveghetori bine plătiţi. Aceşti „consiglieri” erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Forţelor Armate române, casele fiind mobilate şi dotate cu toate cele necesare traiului, prin plata părţii române. În 1952, erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 ne-permanenţi, pentru ca, în 1954, numărul lor să ajungă la 161. Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an, au fost retrase din ţara noastră toate trupele sovietice, iar în 1959-1960, şi ultimii consilieri militari. Aservirea României faţă de URSS a încetat faptic în 1964, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării. Bine, autonomia era pe modelul „lanțului câinelui de  curte”, lăsat atât de lung fix cât vrea stăpânul…Un statut continuat de „deschiderea” spre vest din anii `70, dar şi de închiderea spre acelaşi vest, din anii `80. Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei „Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii româno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă „Maxim Gorki” şi a Muzeului româno-rus, înfiinţate în 1948. În relaţia cu URSS, România a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia şi a CAER-ului, cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizând amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale. Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa României la sfera de interese a URSS a fost, timp de o jumătate de secol, factorul de îndepărtare, izolare şi întârziere a ţării noastre faţă de Europa.Şi nu e de neglijat, absolut deloc, faptul că „urmaşa” URSS, Maica Rusie se joacă cu chibriturile din ce în ce mai vârtos foarte-foarte aproape de noi. Ce spun eu „joacă cu chibrituri”, a dat foc lumii, de-a dreptul! Sper ca lumea normală la cap să poată opri nebunia putinistă și să găsim metodele potrivite de a stinge acest foc până nu e prea târziu pentru nenea Homo Sapiens!

Revin în timpurile prezente, iar, ca de obicei la această întâlnire cu dumneavoastră, în încheierea rândurilor de astăzi, voi repeta, ca în fiecare săptămână, până la finalul „flăcărilor din ograda vecină” din Ucraina, că, dintre toate relele acestui conflict, unul iese, de departe, în evidență, și anume faptul că mor mulți, prea mulți oameni nevinovați acolo în Ucraina, precum și acela că sunt distruse sute de mii ori milioane de destine, laolaltă cu casele, străzile, orașele și viețile multor oameni. Solidaritatea trebuie să fie cea care ne unește,  să ne sprijinim unii pe alții și să-i ajutăm pe cei în suferință! Dumnezeu să ne ocrotească! Pe toți! Inclusiv pe ruși! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

 

Surse,surse foto și lecturi suplimentare despre subiect le puteți găsi aici:

Dinu C. Giurescu, „România în al doilea război mondial: (1939 – 1945)”,

Editura ALL Educational, 1999

https://ec.europa.eu/programmes/proxy/alfresco-webscripts/api/node/content/workspace/SpacesStore/4a050216-c365-461e-81db-b43035fe1c6b/IO1%20-%20Cartea%20Asculta%20trecutul.pdf

https://www.idr.ro/publicatii/PRIZONIERII_ROMANI_URSS_1941-1956.pdf

https://adevarul.ro/cultura/istorie/relatia-romania-urss-supusa-fost-tara-fata-colosul-sovietic-venirea-ceausescu-1_538ef87f0d133766a8495fd2/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/locul-romaniei-in-planurile-sovietice-postbelice

https://www.balcanii.ro/2010/06/alianta-romaniei-cu-rusia-sovietica/

http://www.contributors.ro/cultura/cum-a-fost-jefuita-romania-de-ocupantii-sovietici-in-anii-1945-1958/

http://www.scritub.com/istorie/Al-Doilea-Razboi-Mondial-cauze1058625.php

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/23-august/romania-saracita-jaful-politica-de-stat-a-urss-fata-de-cei-invinsi-109490

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/despagubiri-de-razboi/

http://www.timisoaraexpress.ro/documentar/cum-a-platit-romania-cele-mai-mari-daune-de-razboi-catre-urss_16444

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/05/09/documentar-participarea-romaniei-la-cel-de-al-doilea-razboi-mondial-10-14-42

https://nccmn.fandom.com/ro/wiki/România_în_al_Doilea_Război_Mondial

https://expunem.ro/shop/product/participarea-romaniei-la-al-doilea-razboi-mondial-aprilie-1944-mai-1945-50×70-141#attr=


Reader's opinions

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *