Melodia curentă

Titlu

Artist


Ştefan Luchian (1 februarie 1868, Ştefăneşti, Botoşani – 28 iunie 1916, Bucureşti), pictor român

Scris de pe februarie 1, 2021

La 1 februarie 1868, în Ştefăneştii Botoșanilor, se năştea Ştefan Luchian. Frământările politice ale vremii, între plecarea lui Cuza şi venirea, încă nedorită de popor, a lui Carol de Hohenzolern, fac să ajungă în acest colţ de ţară familia maiorului Dimitrie Luchian, susţinător al lui Cuza. Astfel poposesc în garnizoana de la Ştefăneşti, cu doi ani înainte de naşterea lui Ştefan, maiorul Luchian, un bărbat blând, totuşi dârz din fire şi demn, împreună cu Elena Luchian, o fire foarte practică, aprigă şi hotărâtă. Li se nasc aici ambii copii, al doilea fiind Anibal, cu un an mai mic decât Ştefan. Micul Ştefan petrece aici doar primii cinci ani din viaţă, pentru că în 1873 se mută la Bucureşti, în Mahalaua Popa Soare, unde după numai patru ani îi moare tatăl.

Începe a desena încă din şcoala primară, „unde făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani; atâta era tariful”, spunea Luchian, care mai târziu zicea în glumă că „m-am apucat de pictură pentru că nu mi-a plăcut cartea”, nu tocmai adevărat, pentru că a fost unul dintre artiştii cei mai cultivaţi şi mai dornici de cunoaştere de la noi. În 1885 ajunge la Şcoala de Belle Arte, deşi familia se împotrivea. Şi avea şi de ce. Artiştii erau priviţi cu mare dispreţ în perioada aceea, în afară doar de cazul în care aveau avere şi o situaţie socială bună. Era, mai ales, situaţia atât de cunoscută, a lui Eminescu, care tocmai fusese doborât de boala şi sărăcie. Grigorescu vindea bine, dar şi destul de greu, după o viaţă de muncă intru culoare. Matei Millo, neam de boieri moldoveni, ajunsese un saltimbanc, juca pe unde apucă pentru a-şi duce zilele.

Şi totuşi, Luchian a ales pensula, să-i fie pururi călăuză.Descoperă pictura adevărată, prin Grigorescu, Eduard Manet sau Gauguin şi Van Gogh. Ajunge la Paris tocmai pentru a pătrunde lumea acestor artişti geniali, într-o societate atât de pestriţă, ce unea pictori din toate colţurile lumii. Întors în ţară, hotărât să nu facă nici un compromis pentru a intra în graţiile politice ale celor care ţineau toate frâiele artei româneşti, Luchian ajunge repede în situaţia tuturor artiştilor acelei vremi.
De altfel, şi Grigorescu era fermecat de Luchian, pe care l-a sprijinit şi apărat în faţa tuturor răutăţilor vremii. Însă, până la sfârşitul vieţii, în 1916, multe greutăţi au pus la încercare existenta artistului, boală, sărăcia şi trădările semenilor marcând ultimii ani ai săi. Ştefan Luchian a lăsat în urmă o operă de o universalitate covârşitoare, continuând puritatea artistică a lui Grigorescu, dar pregătind cadrul pentru izbucnirea neaşteptată a unui alt roman care a câştigat şi mai câştiga, încă, spaţiul artistic mondial: Constantin Brâncuşi.


Opiniile cititorului

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *