S-a întâmplat în 22 noiembrie 1806

S-a întâmplat în 22 noiembrie 1806: Începe un nou război ruso–turc desfăşurat pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. Conflictul se va încheia prin Pacea de la Bucureşti din 28 mai 1812, în urma căreia Basarabia intra în componenţa Rusiei. După victoria lui Napoleon la Austerlitz (2.12.1805) Turcia îşi reconsideră politica sa externă, preferând o apropiere de Franţa învingătoare. În 1806 la Constantinopol a sosit ambasadorul francez generalul Sebastiani, care a reușit să convingă Poarta în omnipotenţa lui Napoleon și s-o încline să adere de partea Franței, ceea ce a provocat un acut conflict ruso-turc, ce a escaladat într-un nou război ruso-turc.

    Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei şi, în special, privitor la soarta politică a lui Alexandru Moruzi (care nu şi-a mai putut redobândi efectiv domnia în Moldova) a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai Principatelor Române.Ambasadorul rus, îndeplinind instrucţiunile primite de la St. Petersburg de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foştii voievozi, el va părăsi capitala Imperiului Otoman. Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze şi la 3 (15) octombrie 1806 a adus oficial la cunoştinţa lui A. Italinski restablirea lui C. Ipsilanti şi Al. Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Constantinopol (Istanbul), la 4 (16) octombrie şi 5 (17) octombrie, în prezenţa lui Alexandru Moruzi, dar în lipsa lui Constantin Ipsilanti, care se afla, la acea dată, departe de epicentrul acestui eveniment – în Rusia.

     Această măsură, în urma presiunilor diplomatice şi sub ameninţarea militară anglo-rusă, a fost motivată şi adusă la cunoştinţa „marelui prieten, Napoleon” personal de către sultanul Selim III.În scrisoarea sa de la 6 (18) octombrie 1806 se menţionează că „s-a găsit de cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în aşa mod încât să se evite „un război prematur şi, totodată, contrar legilor religiei” musulmane.Opinia optimistă a lui Italinski, care-şi credea îndeplinită cu succes misiunea readucerii fanarioţilor filo-ruşi în tronurile Principatelor, considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum şi relata la 6 (18).10.1806), deoarece „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei Majestăţii sale Imperiale” n-a fost însă împărtăşită la Petersburg.Din cele expuse, reiese clar că, la începutul secolului al XIX-lea ambele imperii – cel Ţarist şi Otoman – aveau semnate un şir de tratate internaţionale, precum și acorduri sau convenţii interguvernamentale, pe care le-a încălcat şi întrerupt unilateral Rusia. În mod flagrant a fost încălcat articolul 13 al Tratatului de alianţă defensivă ruso-turc din 1805, în care se stipula expres: „…părţile contractante îşi garantează reciproc integritatea posesiunilor în starea în care acestea se află în prezent”.

      În manualele contemporane din Federaţia Rusă se consideră că: „Războiul ruso-turc din 1806-1812 a fost cauzat de dorinţa Rusiei de a-şi consolida pozițiile în Orientul Mijlociu, de a contracara planurile revanşarde ale Turciei, care nutrea speranța de a-şi reîntoarce o parte a coastei Mării Negre (în special Crimeea), precum și pentru a sprijini răscoala sârbilor împotriva sultanului”.Însă declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Poarta Otomană, chiar dacă şi istoriografia sovietică şi cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ipsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului.

      Acesta a fost doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit în domnie pe principii anterior destituiţi. Astfel, provocarea ostilităţilor ruso-otomane în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergenţele de neînlăturat, la acel moment, dintre Rusia şi Imperiul Otoman, cât de derularea nefavorabilă pentru ţarism a confruntării intereselor Rusiei şi Franţei în sud-estul Europei, condiţionată, la rândul său, de expansionismul ţarismului rus şi de modificarea raportului de forţe a marilor puteri pe întreg continentul european.Încă la sfârşitul anului 1805, în perioada retragerii trupelor ruse de la Austerlitz în Rusia, Alexandru I i-a scris generalului guvernator al Kievului Al. P. Tormasov să formeze, în guberniile de sud ale Imperiului Rus, în aproprierea Nistrului, o puternică grupare a armatei ruse, care să fie capabilă în orice moment să treacă acest râu şi să invadeze Moldova şi Valahia, precum şi să se informeze privind starea cetăţilor de pe Nistru, având grijă să nu ofere turcilor, prin acţiunile sale, nici un pretext pentru distrugerea păcii.

        Petersburgul a încercat să prezinte formarea unei armate de „observaţie” la frontiera cu Imperiul Otoman doar ca „o măsură de prudenţă generală, care nu are nimic îndreptat împotriva Porţii”. Trupele armatei ruse concentrate la Nistru erau menite, după cum afirma Cabinetul de la Petersburg, „în corespundere cu tratatul ruso-turc de alianţă de la 11 (23) septembrie 1805 să acorde asistenţă efectivă în caz de invazie a armatei franceze în hotarele Imperiului turcesc”. Această grupare armată, intitulată ulterior „Armată nistreană” (în unele surse mai este numită „Armată nipreană”), „Armată moldovenească”, iar mai târziu – „Armată dunăreană”, în fruntea căreia a fost numit generalul de cavalerie Ivan Michelson (1740-1807), întrunea, la 13 februarie 1806, 5 divizii cu un efectiv de cca 60 mii de ostaşi.

      La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului Ivan Michelson să trimită trupele ruse peste Nistru şi să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeşei primite de la A. Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnilor substituiţi), ţarul confirmă ordinul precedent şi la 10 (22) noiembrie, fără nicio declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul şi au invadat Moldova.La sfârşitul anului 1806 jumătate din armata lui Michelson se afla deja în Moldova, însă Ministerul de Externe al Rusiei mai nutrea speranţa că aceste operaţii militare nu se vor solda cu o ruptură oficială între Poarta Otomană şi Rusia.Pe 4 (16) ianuarie 1807, ministrul de externe rus A. Budberg încă nu avea o confirmare oficială despre declararea războiului, deşi îl considera ca şi inevitabil.Alexandru I îi explica mareşalului M.F. Kamenski (comandantul suprem al armatei ruse de 140 000 de oameni, ce acţiona împotriva Franţei pe Vistula), în scrisoarea de la 15 (27) decembrie 1806, că susţinerea logistică a sârbilor răsculaţi era o chestie secundară, deoarece „nu mai puţin important este de a preîntâmpina atacul francezilor la Nistru, care oferă o linie de apărare puţin avantajoasă…, iar retrăgându-mi oştirile din Moldova eu nu m-aş hotărî să le deplasez de la Nistru…, căci ar trebui să apăr hotarele pe o întindere mare de la Kameniţa până la Marea Neagră”.

       De remarcat că, argumentul unui „pericol francez” din partea regiunii Dalmaţiei era denunţat de însuşi ambasadorul rus în scrisoarea sa adresată sultanului Selim III (de la 10 (22) septembrie 1806): „…nu există nici un fel de armată considerabilă franceză în Dalmaţia, nici dorinţă şi posibilitate din partea lui Bonaparte de a-şi realiza ameninţările trimisului său (H. Sebastiani )”.Ba din contra, exista o armată rusească „de 120 mii de oameni (cifră de fapt exagerată) concentrată la Nistru şi forţe maritime considerabile ale Angliei în Marea Mediterană”.Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 1806 (conform altor surse: la 24 decembrie / 5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”. Abia la 3 (15) ianuarie 1807 Poarta Otomană a remis o Notă circulară misiunilor diplomatice ale Austriei, Danemarcei, Spaniei, Franţei, Marii Britanii, Olandei şi Prusiei în care le anunţa că i-a declarat război Rusiei („În urma invaziei şi a violării tratatelor existente…).

      După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, şi nici nu putea fi, factorul preponderent care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste (cu un efectiv de aproximativ 33 mii de oameni) în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rus.Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”. De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16 (28) august 1806.

      În Manifestul lui Alexandru I, din 12 (24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor, se menţionează că „această trimitere a oştirilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nicio necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre… Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri,…vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim”.Curând după sosirea lui C. Ipsilanti la Bucureşti, în toată ţara se citi o Proclamaţie ticluită la Iaşi, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea ruşii promiteau respectarea autorităţilor Ţării Româneşti şi Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea funcţiunilor toate autorităţile statornice, presupunând că ele din partea lor vor înlesni mişcarea ostaşilor, precum şi lucrările la care s-au orânduit şi care privesc numai consolidarea ţărilor şi deplina dobândire a drepturilor lor”.Totodată, C. Ipsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la Bucureşti în calitatea de Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia. După cum relatase Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz… vădzând intrarea Ruşilor în Moldova cu chip ciudat… ce fusese tras din Moldova şi trecuse peste Dunăre, deteră Ruşii şi domnia Moldovei tot lui Ipsilanti; şi domnea Ipsilanti peste amândouă ţările”.

      „Jurământul” populaţiei, organizat de Ipsilanti, a provocat nemulţumirea Imperiului Rus. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe Budberg scria lui Michelson: „…În opinia Majestăţii Sale, această acţiune este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar şi nu cu intenţia de a le alipi la Rusia şi nici cu intenţia de a le răpi de la Poartă…”.Cert este faptul, că frazele declarate nu se confirmau prin acţiunile săvârşite, deoarece Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârşitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – aflate „în oblăduirea” Imperiului Semilunii – violate, cu un şir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ş.a.) şi cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807). Chiar generalii ruşi consemnau că „a intra ca duşman într-o ţară aliată, fără declaraţie şi chiar fără pretext de război”, – era ceva ieşit din comun, „un cuvânt nou în ducerea războaielor”, la care „s-a adăugat aceea de a porunci să fie înşelaţi comandanţii cetăţilor turceşti, cerându-li-se numai <drept> de trecere pentru a merge în Dalmaţia”.

      Guvernul de la St. Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu intenţii camuflate, dar clare – de ocupaţie, utilizând metode militare şi de dezinformare) în toamna anului 1806 contra Imperiului Otoman, care se considera parte atacată pe nedrept de vecinul agresor.”Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura faţă de ruşi fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie 180639.Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.

       Chiar de la început englezii s-au implicat în vederea aplanării diferendului ruso-turc, fapt ce reiese şi din scrisoarea lui Charles Arbuthnot, ambasadorul britanic la Constantinopol, marelui dragoman al Porţii Alexandru Hangerli (datată din Pera, 13.12.1806): „…în condițiile, în care suntem acum, eu și domnul Italinski, neştiind ce motive au determinat trupele ruse să intre în posesiunile Turciei, putem doar să regretăm despre aceste cazuri, ce distrug bunele acorduri dintre Poartă și aliații săi. Atitudinea Curţilor noastre vă sunt cunoscute; suntem încrezători că nici Marea Britanie, nici Rusia nu poartă intenţii ostile împotriva Turciei; și de la aceasta ajung la concluzia că înaintarea trupelor ruse nu ar trebui să fie altfel (interpretată) decât ca o urmare a unor intenţii precaute, în dorinţa de a păstra securitatea Porţii. (…) De la o zi la alta trebuie să așteptăm o explicație satisfăcătoare. (…) Recunosc că, dacă lucrurile sunt într-adevăr în starea în care ele sunt prezentate, atunci fără îndoială că Poarta este ofensată pe bună dreptate; însă ea știe corectitudinea împăratului Rus și ea poate fi sigură că Majestatea Sa Imperială nu poate aproba acțiuni ostile luate împotriva Turciei de către conducătorii armatei sale; nu putem crede că perspicacitatea Porţii nu sesizează că, în condițiile actuale, ostilitatea față de Rusia va aduce Imperiul Otoman în faţa unor pericole, care de mult timp i le pregătește cu grijă insidioasa Franţă”.

        Asumându-şi calitatea de mediator, la 21 decembrie 1806, Arbuthnot se adresează către comandantul şef al trupelor ruse din Principate cu o scrisoare prin care îi comunică despre profunda nedumerire a guvernului otoman privind cauzele ocupaţiei militare a Principatelor în condiţiile în care a fost satisfăcută cerinţa Rusiei – restabilirea domnilor maziliţi şi nu au fost oferite alte motive pentru război. Afirmând că Poarta Otomană sincer doreşte să evite războiul, ambasadorul englez solicită lui Ivan Michelson să retragă trupele ruse din Principate, urmând în continuare de aşteptat finalitatea convorbirilor diplomatice între ambele puteri.

       Rezumând situaţia Principatelor Române la începutul secolului al XIX-lea – în ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 –, cele două Principate în timpul războiului au fost permanent factori importanţi ai raporturilor internaţionale, vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state implicate.Războiul, declanşat în toamna anului 1806, fiind dezastruos pentru Principate, poate fi împărţit în patru perioade. În aceşti şase ani de război au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiţii temporare, iar în armata ţaristă s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (iar cel de-al optulea – amiralul P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-şef de la generalul M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).

      Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, purtat pe două teatre de operaţii militare – la Dunăre şi în Caucaz (secundar), însă trăsătura lui principală a constituit-o nu atât confruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă. A fost un război al celor trei sultani otomani (Selim III, 1789-1807; Mustafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 1808-1839) şi al ambiţiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a stat omniprezentul Napoleon I Bonaparte.

       În concluzie, războiul ruso-turc din 1806-1812, declanşat în cadrul răbufnirii Problemei Orientale, are următoarele caracteristici:

-iniţiat – de Rusia (Alexandru I), care s-a manifestat drept agresor;

-instigat – de Franţa (Napoleon I Bonaparte);

-s-a apărat – Imperiul Otoman (s-au perindat trei sultani);

-s-au implicat – Marile Puteri (Franţa, Marea Britanie, Austria ş.a.);

-au intermediat – Marea Britanie (1806), Franţa (1807, 1808);

-i-au suportat consecinţele – Principatele Române (1806-1812); fost anexată Moldova dintre Prut, Dunăre şi Nistru: s-a creat regiunea-gubernia rusă Basarabia (1812-1917);impact de lungă durată – românii moldoveni de la Est de Prut au fost ocupaţi şi rupţi de la Ţara lor; are loc geneza Problemei basarabene (perpetuată în anii1812-1918, 1940-1941, 1944-?).

Surse:

1. Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea, Editura Academiei Române, 2008, Bucureşti

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Razboiul%20ruso-turc%20din%20anii%201806-1812%20si%20ocupatia.pdf

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/17/razboiul-ruso-turc-din-1806-1812pacea-de-la-bucuresti-din-1812-si-consecintele-lui-nefaste-asupra-tarilor-romane/

http://www.akademos.asm.md/files/Razboiul%20ruso_turc%20din%201806_1812.pdf

http://www.scritub.com/istorie/Razboiul-rusoturc722111217.php

http://www.moldovenii.md/md/section/700/content/7154

https://www.dacoromania-alba.ro/nr58/tratatul_ruso_turc.htm

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

The post S-a întâmplat în 22 noiembrie 1806 appeared first on Jurnal Spiritual.

S-a întâmplat în 22 noiembrie 1806 was first posted on noiembrie 22, 2020 at 12:31 am.
©2020 „Jurnal Spiritual„. Use of this feed is for personal non-commercial use only. If you are not reading this article in your feed reader, then the site is guilty of copyright infringement. Please contact me at ionutalexpanait@gmail.com