INFERNUL prin care a trecut un băcăuan infectat cu Covid 19! Ce face diferența între viață și moarte!

Un băcăuan în vârstă de 32 de ani, diagnosticat cu Covid 19, povestește, pe pagina de socializare, tot calvarul prin care a trecut, de la primele simptome și până când, în sfârșit, a scăpat de cumplita boală, care îi măcina tot organismul.

Mărturia lui Silviu Cârligeanu este cutremurătoare și o redăm integral.

Experiență mea cu SARS-CoV-2

În primele luni de carantină am tratat situația FOARTE SERIOS. Am fost întotdeauna conștient că virusul există, doar că pe măsură ce a trecut timpul aveam tot mai multe îndoieli asupra cifrelor. Începusem să cred că sunt exagerate (1) ca să bage frică în cei care nu se protejau deloc, (2) ca să prelungească stările de alertă și urgență pentru a fură mai mult prin atribuirea directă a contractelor, (3) ca să poată obține Iohannis bani mai mulți de la UE, (4) ca să fim ușor de convins în privința vaccinului, (5) din cauza volumului exagerat de mare de știri negative prezentate de media, (6) din cauza că nimeni din jurul meu nu cunoștea pe nimeni care să fi fost infectat (acum mă sună zilnic câte o persoană să-mi spună că știe încă 1-3 persoane infectate).

Și uite așa, deși continuăm să port sprayul cu alcool sanitar peste tot cu mine, să dezinfectez banii scoși de la bancomat, restul de la magazin, produsele comandate, cutiile de pizza sau pungile cu mâncare comandată (!!!), mâinile DE FIECARE DATĂ când atingeam suprafețe atinse de alte persoane, etc și îmi ștergeam disciplinat de fiecare dată tălpile papucilor de preșul îmbibat cu clor înainte să întru în casă ori la birou, deși am purtat masca și am solicitat (uneori și certat) altora în magazine și farmacii să își poarte masca pe față, nu sub barbă, am început să mă relaxez și să încep să-mi permit întâlniri cu diverși prieteni, amici, rude.

Apoi am început niște cursuri la care am participat aprox. 12 persoane într-o încăpere mică (16mp) în care nu purta NIMENI masca (recunosc că atunci am avut puține emoții), să călătoresc cu taxiul și trenul (deși în carantină jurasem că nu voi mai folosi taxi/bus/tren), să vizitez prieteni, s.a.m.d și sesizând că încă nu m-am infectat, am devenit tot mai convins că virusul e departe de mine. Chiar am zis cuiva într-o zi: “La cât am mers cu trenul și taxiul în perioada asta, dacă era atât de periculos sigur mă infectăm până acum.”.

Apoi a venit un weekend în care trebuia să mă întâlnesc alături de prietenă, mama și bunica mea cu o persoană foarte apropiată nouă pe care o vedem de 2-3 ori pe an (o voi menționa mai departe cu inițialele MB).

A două zi, călătorind împreună cu mășină, l-am auzit pe MB cum tușea. O dată, de două ori, de trei ori. Deschidem subiectul. MB spune că a ieșit din dus și a călătorit spre noi cu o zi înainte timp de 5 ore cu aerul condiționat pornit. Ne liniștim.
În următoarea noapte eu și prietenă mea am avut un somn ciudat, odihnitor dar cu niște coșmaruri foarte urâte și realiste (care nu pot fi considerate simptome).
După 5 zile se sparge gașca și merge fiecare la casa lui.

 INFERNUL

Ziua 1 cu simptome: Dimineață mă trezesc cu o jenă în gât. Dau vină pe berea rece din seară precedentă. În paralel, prietenă mea are o stare de oboseală, slăbiciune, iar bunica mea usturimi în gât (despre care am aflat câteva zile mai târziu). Plecăm la birou, pe drum începem să analizăm situația, dar simptomele sunt “cam mici” că să fie Covid-19. Împărțind încăperea cu colegul meu, decid totuși să port masca toată ziua “pentru orice eventualitate” (gest care l-a salvat pe el și probabil și pe familia lui).

Ziua 2 cu simptome: Mă trezesc cu aceeași jenă în gât, dar stare generală și mai proastă, nu aveam niciun chef să merg la birou.
Prietenă mea se trezește tot cu stare de oboseală, de dată asta mult mai accentuată, tușe, dureri de cap și musculare. Pe drum spre birou decidem împreună să-l trimitem pe colegul nostru să lucreze de acasă. Începem să ne gândim la teste și ne programăm.

În drum spre casă (evident, cu mășți și pe jos, fără taxi/bus) ne întâlnim cu un amic cu care mă văd rar și cu drag. Păstrez distanță (2m) și îi spun “Emi, scuze, nu dăm mâna, vorbim de la distanță, avem niște simptome ciudate și pentru orice eventualitate…”. Schimbăm câteva cuvinte (l-am simțit sceptic, dar așa erau toți cei apropiați în acele zile) și apoi ne despărțim. L-am salvat și probabil nu doar pe el, ci am oprit un potențial întreg lanț al infectarilor. Masca + distanță. După 18 zile nu are simptome.

Ziua 3: Luăm laptopurile cu noi că să putem lucra de acasă, ne testăm, iar apoi ne autoizolăm. În aceeași zi, seară, încep să am stări subfebrile, max. 38 grade (nu am depășit niciodată, dar chiar și așa după 12 zile te epuizează). Încep să iau antitermice (paracetamol, aspirina). Prietenă mea are o stare fizică proastă, dureri musculare, tușe, dureri de cap și de ochi.

Ziua 4: Nimic nou, aceleași simptome. Mă forțez, încerc să nu cad pradă bolii, îmi continui exercițiile zilnice pentru spate, încerc să lucrez ceva la laptop, dar greu. Temperatura mă bagă într-o stare proastă. Prietenă mea are aceleași simptome, mai puțîn durerile de cap și ochi.

Ziua 5: De stres, în așteptarea rezultatelor, ne comandăm prin Glovo ceva de la KFC. “Cartofii n-au sare”. Pun sare. Degeaba. Mai pun sare. Începe să usture cumva pe gât, dar tot n-aveau gust și nici sarea nu se simțea. “Hmm, oare ne pierdem gustul? N-ai treaba, așa sunt cartofii la KFC”. Începe tusea, nu foarte agresivă, dar cu junghiuri și usturimi profunde în piept.

Prietena mea are o stare generală mai bună și începe să realizeze că își pierde gustul.

Seară era deadline pentru primirea rezultatelor, devenim tot mai nerăbdători, deși cumva eram convinși că avem SARS-CoV-2, dar totuși sperăm că poate avem unul dintre ceilalți 200 de viruși și e doar o coincidență.
Nu mai am răbdare și sun după-amiază la clinică. “Da domnul Carligeanu, le-am găsit, dar să șțiți că sunt pozitive.”.
Nod în gât, blocaj fizic și mental. Primesc rezultatele pe email, citesc și văd “SARS-CoV-2: DETECTAT”.

Bun. Panică. Sun repede și anunț membrii familiei și toți contactii. Sun la DSP: “Da, păi până nu trimite clinică privată rezultatele dvs. la noi nu putem începe anchetă epidemiologică.”. Zic “OK, dar noi ce putem face că să nu murim?”. “Nu știu, sunați la Spital”.
Sun la Spital, doamna țipă la mine că de unde să șție ea. Cer legătură la Urgențe, iar acolo mi se transmite că dacă sunt confirmat nu am ce caută la ei, doar la Boli Infecțioase. Sun iar la Spital și cer legătură la Boli Infecțioase. “Nu se poate, e tăiat cablul”.
În acel moment am realizat că suntem pe cont propriu și avem de ales, (1) sunăm la 112 sau (2) ne tratăm acasă. Eram 50-50. Riscurile erau majore în ambele cazuri.

Varianta 1: dacă mă internăm (nu erau locuri la SJU Bacău, dar nu știam în acel moment) poate aveam o șansă să fiu scanat la un Computer Tomograf că să văd gradul de afectare al plămânilor (inclusiv asimptomaticii pot avea plămânii afectați în mare măsură), dar aș fi riscat să mă expun unor cantități mai mari de virus din Spital, unor bacterii nosocomiale sau unor tratamente prea agresive și ineficiente formelor medii (părerea mea) precum Kaletra, Remdesivir, etc care îți pot lasă sechele mai mari decât virusul în sine.

Varianta 2: mă tratez acasă și doar dacă se agravează, sun la 112, dar totodată foarte mulți medici spuneau că eșți mai ușor de salvat dacă mergi de la început, decât dacă te prezinți când ai simptome severe

O sun pe mama, îi explic variantele. “Mama, tu m-ai născut, zi-mi ce simți în sufletul tău că e mai bine pentru mine acum?”. Mama optează pentru varianta 2, acasă. Balanța se înclină la 60-40, iar pe măsură ce aflu din diverse surse că aș putea fi direcționat la un spital din Buhuși sau Bârlad, deja se face 70-30 și iau decizia să îmi asum varianta 2 cu toate riscurile.

Încep să-mi simt nasul extrem de uscat, începe să usture. Fiecare respirație îmi crea disconfort.

În aceeași zi, eu și prietenă mea decidem să ne izolăm în camere diferite.

Ziua 6: La micul dejun, deși îmi auzeam stomacul de foame, privesc mâncarea că pe un inamic. Iau prima gură, chin total. Îmi dau seama că nu-i ok, dar fiind conștient că trebuie să livrez ceva corpului, mă forțez. Iau câte o înghițitură, mă învârt prin camera, mă întind în pat, fac orice să-mi distrag atenția, înghit bucăți întregi. La final, după tot efortul, am mâncat cel mult jumătate din cât era în farfurie (și nu era mult). Din acel moment, m-am chinui să mănânc timp de 3 zile.

Detestam așa tare momentul mesei că începeam să-mi fac de treaba. “Stai așa să fac aia mai întâi, apoi cealaltă, apoi încă ceva”. Și tot așa, până am realizat că fug de mâncare. Apoi încă vreo 4 zile corpul a acceptat mâncarea cât de cât, dar greu și nu orice, doar fructe. Asta e, îi dau ce vrea. În final slăbesc 5.5 kg în 12 zile, adică 0.45 kg/zi.

Apoi sesizez că se instalează o stare de amețeală. Devenise atât de intensă că uneori parcă mi se rupea filmul pentru o fracțiune de secundă. Încep să mă îngrijorez, după care accept starea și mă gândesc doar la faptul că va dispărea așa cum a apărut. Erau prea multe pe capul meu că să mă stresez și cu asta. După aprox. 4 zile dispare, pheww.

Prietenă mea are o stare generală mai bună, tușe, își recăpăta parțial gustul, dar rămâne fără miros.

Ziua 7: Am o mică bănuiala că nu mai am miros. Merg la toaletă, pulverizez deodorant în capac, duc la nas, NIMIC. Mai dau o dată, cantitate mai mare, miros iar, simt doar un disconfort ciudat în gât, în rest, NIMIC. OK, avem și simptomul asta, de parcă nu erau suficiente.

Datorită unui prieten, întru în legătură cu o doamna doctor care prin recomandările ei a ajutat indirect 8 persoane infectate apropiate mie (în total după acel prim contact cu “pacientul zero” au devenit simptomatice cel puțîn 12 persoane). Doamna îmi face tratamentul care am înțeles că se aplică și la Spital (nu știu exact dacă și produsele naturiste, dar mi-au fost recomandate):

– Biomicin Forțe (anti-bacterian naturist): 3/zi, la o ora după masă
– Biosept (anti-viral naturist): 3/zi, cu ½ h înainte de masă
– Vitamina C 1000mg + vitamina D3 2000U: 2/zi
– Azitrox (antibiotic): 1/zi, la 2 ore după masă
– Eubiotic: 2/zi, la 2-3 ore după Azitrox + încă unul în cursul zilei
– antitermice (paracetamol, aspirina)

+ Coughend fără zahăr (cel mai eficient sirop de tușe de pe piață, de care știam eu)

Știu, mulți se gândesc că nu ajută antibioticul la viruși, ci doar la bacterii, însă infecția pulmonară face în multe cazuri și suprainfecție bacteriană. E normal că Ministerul Sănătățîi să comunice ferm că antibioticele NU AJUTĂ, altfel probabil că ar fi luat 22 milioane de oameni antibiotice și (1) ar fi epuizat stocurile precum alcoolul sanitar și hârtia igienică și (2) ar fi apărut probleme de supradozaj în masă + altele, cine șție.

De asemenea, dacă te-ai infectat e OBLIGATORIU să ai în casă un oximetru. Costă max. 170 ron unul bun pe eMag și îți măsoară saturația de oxigen din sânge. Dacă scade sub 95%, nu-i semn bun. Dacă ai peste 95%, înseamnă că plămânii funcționează corect și oxigenează sângele.

În afară de tratamentul de mai sus, am consumat orice am considerat că ar putea ajută sistemul imunitar: miere de albine, ceai de ghimbir, propolis, bitter din plante, polen de albine, smoothie-uri, etc + multe fructe.

Zilele 8 și 9: Temperatura nu mai e constanța, apar primele pauze de câteva ore cu doar 36,6 grade și simt în acele ferestre o îmbunătățire considerabilă, corpul revenise în parametri chiar dacă tuseam, nu aveam gust sau miros, etc.
Tot atunci încep să sper că da înapoi, mai ales că mă simțeam mai lucid și mai fresh (după atâtea zile susținute de temperatura), dar aud poveșți cum că boală poate avea 2 sau chiar 3 vârfuri și că de foarte multe ori după câteva zile bune te lovește iar, așa că rămân rezervat. Și bine am făcut.

Prietenă mea are din nou o stare generală proastă, vertij, confuzie, amețeală, după câteva zile mai bune, dar își recăpăta parțial mirosul.

Zilele 10 și 11: Simt cum începe să mi se încălzească limba, pun termometrul, 38 de grade. Începe iar temperatura susținută, non-stop. Revin la starea fizică de înainte, dar nu mă panichez datorită faptului că (1) știam deja că poate reveni și (2) totodată mă gândeam că într-o zi se va opri. “Doar n-o să țînă 3 luni, încă sunt în cele 14 zile cât durează formele medii, în câteva zile va înceta.” Și așa a fost. Și bine mi-a prins. După 9 zile începusem să mă satur de starea asta (căldură, presiune în cap, lipsa de concentrare).

Ziua 12: Prima dimineață fără temperatura. Primul prânz fără temperatura. Prima seară fără temperatura. Creierul își reintrase în parametri, bună dispoziție își făcea apariția, mă simțeam cel mai bine de la debut. Tusea își pierduse considerabil din intensitate, aveam gust și miros, nasul nu mai ustură sau jenă, aveam poftă de mâncare (eram lup, începeam să am pofte, fac prima comandă la Kaufland prin Glovo strict pentru că îmi doream să mănânc ceva anume, era mare lucru, credeți-mă).

Viață începea să prindă iar contur, ne relaxăm, gata, am scăpat. Da, noi, dar apar simptome la 3 apropiați. Da-i iar cu stres, emoții, tratamente, roagă prieteni să ți le aducă și să le distribuie. Când părea că s-a terminat, începea iar coșmarul. Virusul asta e groaznic, va zic. Chiar și cu o formă ușoară sau medie, te chinuie fizic și psihic. Da cu ține de pereți. Câteva zile mai târziu avem confirmarea că au forme foarte ușoare și 2 din 3 scapă doar cu gargară și spălături nazale (nu apucase să coboare la plămâni). Îmi vine să pup pământul de recunoștință.

Ziua 13+: Revin la normal. Mă simt slăbit, mai ales că am pierdut 5.5 kg, dar sunt fericit. Am scăpat de Spital, terapie intensivă, izoleta, Bârlad, salvare, Kaletra, Hidroxiclorochina, etc

Concluzii:

Virusul nu omoară pe oricine se infectează. Nu e că-n filmul Contagion, să-l iei și să mori imediat. Dacă îți supraveghezi atent starea fizică și nu te minți singur că “e de la aerul condiționat”, “de la berea rece”, “așa mai simt de obicei o jenă în gât”, etc, ai TOATE șansele să îl opreșți în nas sau gât doar prin gargară și spălături nazale cu apă+sare și apă+bicarbonat. Știam asta din martie, dar nu am făcut conexiunea și din cauza asta probabil că a ajuns la plămâni.

Nu există coincidențe în plină explozie de cazuri și în plină pandemie. Orice mică jenă în nas sau gât și orice tușe mică și nevinovată e semn clar. NU IGNORĂ.

Mass media ne prezintă doar cazurile grave și automat știm doar de scurtarea respirăției, febra mare, dureri în piept (simptomele severe) și nu vorbește deloc de cele mai mici semne (jenă în gât, nas uscat sau înfundat, pierdut parțial gust sau miros, etc).

ATENȚIE: pericolul e în primul rând la contactul cu alte persoane, nu la suprafețe (asta e capcană în care am căzut noi). Prin contact nu mă refer la pupat și îmbrățișat, ci la stat de vorba față în față la mai puțîn de 2m fără masca.

Fă tot posibilul să NU PARTICIPI la ruletă rusească. Poți avea noroc să iei o cantitate mică de virus (formă ușoară sau medie) sau poți primi o cantitate mai mare sau de la 2-3 persoane simultan și atunci te încadrezi în acei 1% cu forme severe.

Am citit atâtea articole cu situații în care persoane infectate au sunat de X ori la DSP și nu i-au contactat niciodată înapoi, iar apoi am trăit asta pe pielea mea. Din asta nu pot decât să înțeleg că cifrele oficiale sunt doar VÂRFUL ICEBERG-ului, în realitate cifrele fiind undeva poate de 10 ori mai mari, dacă nu și mai mult.

Apoi, dacă ai luat virusul:

– NU TE PANICĂ. Din momentul în care am primit confirmarea, totul a fost mai greu. Asocierea dramelor și cazurilor severe te termină psihic pur și simplu, chiar dacă tu ai o formă ușoară sau moderată și scapi ușor.

Apoi, statistică e de partea ta. 99% din cazurile active au “mild condition”, așadar ai toate șansele să nu mori. Frică și stresul te slăbesc, iar tu ai nevoie de un corp cât mai puternic. Nu zic că eu am fost foarte calm, zic doar cum mi-ar fi plăcut să fie.

– NU CITI ȘTIRILE. Caută-ți activități. Netflix, cărți, jocuri, orice simți că te satisface psihic și te face să uiți că “ai coronavirus”. Distragerea de la situația în care eșți te ajută să te relaxezi. Nu încinge telefonul cu prietenii și cunoștințele că să le povesteșți ce ai. Toată ideea e să uiți că ai.

– FĂ INHALAȚII cu ceai din orice plante medicinale ai prin casă, min. 15 min/zi. Ajută mult la eliminarea virusului din plămâni.

– FĂ EXERCIȚII DE RESPIRAȚIE de cel puțin 3 ori pe zi, la geam (inspiri în 5 secunde, expiri în 6 secunde). Un procent semnificativ al plămânilor nu îl folosim de obicei pentru că avem o respirăție scurtă (dacă nu suntem sportivi). E că un mușchi pe care nu îl antrenăm deloc, iar acum avem nevoie de el mai mult că niciodată. Dacă virusul îți afectează de ex. 40% din plămâni, îți doreșți să apelezi la partea lor “latentă”.

Dacă temperatura depășește 38-39 grade și nu scade deloc cu antitermice, dacă ai dureri în piept (simptom de afectare severă a plămânilor) sau dacă simți că ți se scurtează respirăția ori ai dificultăți în a respiră adânc și nu simți că te umpli/hrăneșți cu oxigen, ia în calcul să suni la 112.

Cam asta e tot ce îmi amintesc în acest moment, revin cu actualizări pe măsură ce mai revin la suprafață alte amintiri.

În perioada următoare vom face o scanare a plămânilor la computer tomograf, analize de sânge și verificări la inima și rinichi din cauza că multe studii spun că unora dintre paciențîi care au avut forme ușoare sau moderate le-au fost afectate organe sau funcțîi vitale. Asta recomand oricui trece prin boală.

*Din cauza perioadei destul de lungi (în comparație cu o răceală), a simptomelor destul de mixte și a multor altor evenimente, e foarte posibil să nu fi relatat 100% în ordinea exactă a evenimentelor.

Mulțumesc enorm tuturor celor care m-au ajutat în această perioada cu rețete, medicamente, sfaturi și suport moral. A CONTAT ENORM.

În semn de recunoștință am atașat foto unui prieten de nădejde căruia îi mulțumesc și totodată cer scuze pentru abuzul susținut din acele zile.

Aveți grijă, MARE DE TOT!