Ne puteti urmări și pe:

Marele flagel al Bacăului era mizeria. Ne putem cu greu imagina cum arăta peisajul orașului în secolul al XVIIIlea sau următorul, atunci când regulile de igienă și cele de conviețuire civilizată în societate erau necunoscute. Străzile nepietruite și fără nicio formă de canalizare a apei, erau depozite de praf la discreția vântului, spre a fi împrăștiat în toată atmosfera. Apele căzute în timpul ploilor rămâneau băltind pe străzi și în fața caselor, sursă de miros greu suportabil și de boli. Resturile menajere erau depozitate în curți, straturi peste straturi, putrezind și îmbâcsind aerul. Pe străzile comerciale, cu case fără curți mari, resturile menajere erau abandonate dimineața la ușile prăvăliilor, cu speranța că va bate vântul și le va ascunde în colbul străzii. Dimineața, conținutul olițelor era aruncat în mijlocul străzii și mulți trecători riscau să-l primească în cap, aruncat de la balcoanele caselor-prăvălie, ne relatează ing. Mihai Ceucă, pe blogul personal.

Primul regulament igienico-sanitar al urbei Bacău a fost întocmit și aprobat în anul 1894, la inițiativa primarului Costache Radu. Locuitorii orașului au acceptat să achite, sub forma taxei de salubritate, sume de bani, folosite de primărie pentru a colecta și transporta gunoiul din curțile particulare. Locul de depozitare a gunoiului era malul râului Bistrița și albia pârâului Negel. Inundațiile provocate de râul și pâraiele orașului readuceau pe străzi și în curți deșeurile aflate în albii.

Zi de toamnă pe Strada Centrală, în fața Palatului Administrativ – anul 1905

Depozitarea primitivă a gunoaielor din gospodăriile locuitorilor a provocat numeroase epidemii. În conformitate cu legile sanitare, aprobate și completate pe parcursul anilor, sarcina de supraveghere a aplicării măsurilor sanitare aparținea medicului comunal. Ajutat de comisia de salubritate a urbei, medicul avea sarcina de a descoperi focarele de infecție și de a le desființa, dar nivelul scăzut de educație sanitară a băcăuanilor făcea sarcina imposibilă. Medicul se mulțumea să depună rapoarte de constatare a abaterilor de la legislația sanitară și să propună emiterea de ordonanțe ale primăriei pentru respectarea legilor. Medicul avertiza în rapoarte că murdăriile aruncate prin șanțurile drumurilor, locurile virane sau în pâraiele ce trec prin oraș puteau da naștere diferitelor boli contagioase, dar rapoartele rămâneau doar în arhive.

O epidemie de scarlatină s-a declanșat, la sfârșitul anului 1903, cu virulență în 13 orașe din țară și a provocat, în Bacău, decesul a 2 persoane dintre cele 26 îmbolnăvite. Tristul eveniment a provocat reacții ale administrației locale în sensul ordonării unor inspecții sanitare periodice, urmate de sancționarea contravenienților.

 

Lipsa unor investiții eficiente în sectorul sanitar făcea ca neregulile să fie perpetuate, viața cetățenilor mergând înainte, cu asumarea riscurilor de îmbolnăvire. Pârâul Negel rămânea, din nefericire, un depozit de deșeuri și un focar de infecție pentru cetățenii din zonă, în primul rând. Ordonanțele prin care se „ interzicea cu desăvârșire” a se arunca în pârâu „păsări moarte și alte murdării” sub amenințarea că „toți contravenienții vor fi trimiși în judecată și pedepsiți conform codului penal” se înmulțeau, dar efectele erau neglijabile.

Aceeași atitudine de dezinteres în aplicarea legilor și regulamentelor sanitare se manifesta și în instituțiile publice. Condiţiile igienico-sanitare existente în majoritatea unităţilor de învăţământ, pot fi surprinse şi prin intermediul descrierii grupurilor sanitare din şcolile primare. Edificator este următorul pasaj din procesul-verbal, încheiat de medicul oraşului, la finalul unei inspecţii efectuate la Şcoala de Băieţi Nr. 3: „[…] Privăţile sunt foarte murdare, iar la una dintre ele cimentul este stricat, fiind o bortă mare prin care un copil ar putea să cadă oricând în hazna”.[14]

Un raport al medicului comunal, prezentat în primăvara anului 1921, semnala că: „Terenul din Piaţa Mică, nefiind împrejmuit, este un veritabil focar de infecţie, dăunător sănătăţii publice. Aici staţionează în permanenţă, zi şi noapte, căruţele locuitorilor ce vin în oraş, producându-se băltoace de urină şi mormane de bălegar, iar locuitorii din vecinătate depozitează în timpul nopţii gunoaiele din curţile lor.”[15]

Birjele, mijloace de transport tradiționale în urbe, staționau supraaglomerând piețele și străzile în preajma hotelurilor. Bălegarul care se aduna zilnic transforma locurile într-o masă de noroi puturos, imposibil de traversat pe timp ploios. Curgeau către primărie petițiile care semnalau neregulile. Una dintre petiții arăta că: „De la internatul Liceului Ferdinand I se aruncă, în colţul din Nord, zoaie şi resturi de mâncare; gardul fiind rupt, porcii şi câinii răscolesc acest gunoi infectând aerul; latrina de la acest internat, aşa primitiv cum este construită, debordează regulat materii în stradă”[16].

A fost nevoie ca un grup de turiști germani, aflați în vizită la Bacău, să semnaleze primăria că: „În oraşul Bacău se simte un miros greu, absolut insuportabil, de materii fecale!” pentru ca medicul orașului să constate că sursa mirosurilor era o groapă imensă săpată între liniile de cale ferată și cartierul C.F.R., utilizată de locuitori ca depozit de gunoaie și deșeuri casnice, în absența canalizării din cartier. De altfel, orașul avea în anul 1930, și mulți ani după, un singur W.C. public,  aflat la subsolul benzinăriei de la Grădina Publică.

credit foto: dr. Liviu Vasiliu

Starea de mizerie a orașului era întreținută și chiar amplificată și de noroiul care ținea Bacăul sub un prelungit asediu. Primarul de epocă, Radu Costache, a descris într-o monografie urbea pe care o păstorea şi chiar dacă ne este greu, trebuie să acceptăm că: „La 1850 nu erau decât vreo două străzi principale: Şoseaua Domnească făcută de Vodă Mihai Sturdza şi uliţa mare; apoi vreo 3-4 mahalale zise boiereşti şi negustoreşti. Şi în ce hal erau aceste drumuri! Când ploua mai cu seamă primăvara şi toamna, nu puteai merge pe ele din cauza noroiului decât cu trăsura mai mult la pas, iar cei care umblau pe jos aveau cizme cu turetci lungi. Cuvântul “botfort” (botte forte) mai pe urmă s-a popularizat… Eram în clasa a III-a primară pe la 1853 şi voiam să trec şoseaua pe la locul unde se află astăzi librăria domnului Mihai Vasiliu şi am rămas în noroi nemaiputând merge, până ce un om călare ce trecea pe acolo m-a luat pe cal, dar ciubotele mi-au rămas în glod. La unii însă era folositor glodul căci construiau case din el. Casele din oraş erau de asemenea în proastă stare. […] Mai cu seamă pe uliţa mare, casele erau compuse din barăci mici, în pământ, cu podeţuri înaintea uşilor şi cu muşchi verde pe acoperăminte.”[17]

Zi de toamnă pe strada Căsăpiilor (azi Pasajul Revoluției) – anul 1903

Decorul nu s-a schimbat prea mult nici prin anii 1903-1904 dacă lecturăm pasajele scrise cu patos, şi patimă, de Nicolae Ioarga. Cartea sa de călătorii „Drumuri şi oraşe din România” nu prea îmbie la vizite prin oraşul nostru dacă citim, de exemplu, pasajul: „Stradele din mijloc sunt alcătuite numai din prăvălii unsuroase, din peşterile umede, puturoase în care „negustorul” sau „meşterul” aşteaptă sau lucrează; femeile dălăbăzate (moleşite n.a.) poartă în braţe copii murdari cari urlă, pe cînd alţii se scaldă, pentru a fi şi mai spurcaţi, în gunoaie şi în bălţi. Ei sînt birjarii, ei sînt hangiii şi ospătarii, ei sînt croitorii şi ciubotarii, şi rotarii, şi tot ce voiţi alta.”[18]

Obsesia noroiului de pe stăzile oraşului a caracterizat viaţa cetăţenilor mulţi ani, dar inundațiile provocate de râul Bistrița și pâraiele afluente provocau marile coșmaruri. Istoria orașului a fost influențată de la începutul său de capriciile pârâului Negel și ale râului Bistrița.

Ne puteti urmări și pe: