Ne puteti urmări și pe:

 A jucat la Bacău, Steaua, Flacăra Moreni și Dinamo. A făcut parte din generația de aur care, în 1981, a obținut, cu naționala României, locul al treilea la Campionatul Mondial pentru Tineret din Australia. O performanță neegalată până acum. Este vorba despre băcăuanul Gheorghe Viscreanu, intrat în istorie ca singurul fotbalist român care a fugit de două ori din țară, pe timpul lui Ceaușescu.

 În ’81, fostul fundaş a rămas la Melbourne în timpul Campionalului Mondial de Tineret, fiind însă extrădat. În vara lui ’89 a fugit în Spania, împreună cu Marcel Sabou. Acum în vârstă de 58 de ani, fostul fotbalist băcăuan și-a spus povestea de viață reporterilor gsp.ro/gsp-special/.

 Prima evadare

 „Am jucat doar primele două meciuri, cu Brazilia și Coreea de Sud, iar înainte de al treilea, cu Italia, m-a prins staff-ul în mașina unei fete care venise să se vadă cu Dorel Zamfir. Am plecat însă eu cu ea, ne-am așezat pe banchete, cu geamul deschis, chiar în fața hotelului, și ne-au surprins acolo Cernăianu, Tache Macri, secretarul general Daniel Lăzărescu, un securist. Nu mi-au zis nimic, dar nici n-am mai intrat în echipă. Cu Coreea fusese însă deja în tribună un român de etnie maghiară, stabilit acolo de vreo 25 de ani. El m-a întrebat ulterior dacă știu pe cineva care ar vrea să rămână în Australia. I-am răspuns însă că nu știu. «O să mai întreb la hotel, parcă e cineva care plănuiește, dar cred că trebuie să se mai gândească». Am fost mai circumspect la început, fiindcă putea fi o persoană trimisă să te pună la încercare. Dar am păstrat relația și, în seara anterioară plecării delegației de la Melbourne către Adelaide, pentru finala mică a Mondialului, m-am făcut dispărut. Erau trei-patru persoane din grupul etnicilor maghiari, mi-au creat un paravan la ieșirea din hotel, ne-am urcat în mașina parcată chiar lângă uși și am plecat. Eram îmbrăcat într-un trening de antrenament. Nu mi-am mai luat absolut nimic!“, povestește Viscreanu pentru gsp.ro/gsp-special/.

  “M-au dus la casa lor aflată la vreo 50 kilometri de Melbourne, mi-au cumpărat haine, mâncare, mi-au dat și bani de buzunar. A doua zi, toate ziarele australiene vuiau cu evadarea lui Viscreanu, care a luat fața chiar și știrii cu asasinarea președintelui egiptean Anwar Sadat, petrecută concomitent cu fuga mea. A urmat o perioadă de relaş, iar sejurul meu la Melbourne s-a transformat câteva zile într-un reality-show prezentat la o televiziune a magnatului Rupert Murdoch. Din studio, deschideam zilnic programul matinal cu “Good morning, Australia!”. Eram convins că va fi o formalitate cu procedurile de azil politic. La sediu am simțit însă agitație, iar după vreo oră de discuții m-au anunțat vestea că trebuie să mă întorc în România. Mi-a căzut cerul în cap! M-am blocat! De la Poliție m-au trimis direct la aeroport. Abia anul trecut am aflat adevărul despre expulzarea mea acasă”.

Imediat după expulzare, Viscreanu a revenit în Bacău, unde au urmat șapte ani de coșmar.

„Șapte ani în care am fost tratat ca un paria, iar Securitatea m-a urmărit pas cu pas, la modul fizic, nu metaforic. Erau după mine de parcă Bacăul se afla la granița cu Australia. Trăiam ca într-o închisoare, cu sentința de condamnat la moarte. Pierdusem însă orice temere față de securiști. O luam la goană prin oraș, încercau să se țină după mine, dar mă opream și-i întrebam dacă au obosit. Sau mă prefăceam că sun de la un telefon public, dar când se apropia unul îi pasam receptorul: “Ia și vorbește tu, că am uitat ce voiam să zic!”. Dacă intram în shop-ul de la hotelul “Decebal” se afla imediat. Mi-au întors de multe ori casa pe dos, mă chemau să dau alte declarații, mă amenințau că dacă mă prind cu ceva mă aruncă după gratii. N-aveam voie nici să părăsesc Bacăul, dar am fugit de câteva ori la Galați, la Constanța, la Hunedoara. S-au ferit însă să-mi facă ceva. Un timp nici nu m-am putut antrena la FCM Bacău. Nu mă scoteau la pregătiri, mă loveam și de câțiva colegi turnători la Securitate. Le știu numele, dar nu vreau deocamdată să le spun. Poate când voi publica autobiografia. În primii doi ani nici nu mă băgau în seamă la club. Abia când a venit Costică Rădulescu, în ’83, s-au schimbat lucrurile și am început să joc. A zis că sunt cel mai bun lateral din țară și el mă folosește, indiferent de discuții. Mi-am văzut mai departe de treabă, ajungând căpitan de echipă. Din această postură aveam să plec la Dinamo, via Moreni. În anii de coșmar trăiți la Bacău după extrădarea din Australia ceea ce m-a ținut viu a fost și suportul fantastic al publicului. Erau suporteri care, din simpatie, mă conduceau până acasă pentru a mai schimba câteva vorbe pe drum. Am fost un tip popular printre fani. Și fără aere de vedetă!Timp de câțiva ani, numele meu n-a apărut în casetele tehnice ale meciurilor. Bacăul avea zece jucători. Ioan Chirilă a spart blocada la un moment dat și a început să mă pomenească în cronici”.

 A doua evadare

Gheorghe Viscreanu a mai reușit să scape de Securitate în vara lui 1989, când a rămas în Spania, în timpul unui turneu cu Dinamo.

„Doar cu o seară înainte de plecarea în turneu am fost acasă la Marcel Sabou să-l conving să rămânem împreună. Am reușit. La Madrid ne-am cazat la hotelul Breton de Los Hereros, unde am dat peste primul obstacol. Lucescu ne-a zis că sunt două camere de câte trei oameni și cine ar vrea să mai ia un coleg. Sabou a ridicat mâna. Am înlemnit! Trebuia să ne pregătim evadarea, dar ne-am trezit cu Stelea alături de noi. Era ca și cum ne-am băgat singuri un spion sub plapumă. Trebuia să ne recuperăm pașapoartele, păstrate în camera medicului. Am așteptat ziua când delegația a plecat la cumpărături. În timp ce Marcel ținea de “șase”, am plecat să cotrobăi în încăpere după acte. N-am găsit nimic în primele cinci genți, simțeam că-mi explodează inima de tensiune, pentru că nu știam dacă Sabou mă poate preveni în caz că se întorc toți de la plimbare. Am coborât, l-am trimis pe Marcel, care a găsit documentele, a ieșit pe balcon și striga la mine să urc.

Sabou a plecat cu o geantă cu echipament, eu doar în șlapi, tricou și pantaloni scurți! Plus 1.500 de dolari în buzunar. Ne-am dus la aeroport, am cumpărat bilete spre Frankfurt, unde însă ne-am înfundat, fiindcă nu aveam viză de intrare și nici nu ne-a așteptat amicul iluzoriu al lui Marcel. Ne-au făcut pachet înapoi spre Spania, dar aici același necaz: nu mai aveam viză pentru a intra din nou în țară! Un comisar de la Poliția aeroportului, care, din discuții, și-a dat seama că suntem românii fugiți din cantonamentul lui Dinamo, fiindcă știrea deja izbucnise în presa spaniolă. Ne-a ajutat mult, am rămas două zile în aeroport, dar frica a fost imensă, pentru că nu știam atunci dacă nu cumva așteaptă plecarea spre țară a delegației noastre ca să ne lipească la avionul echipei spre București. Același comisar de la aeroport a avut un rol determinant. El ne-a făcut legătura către Rayo Vallecano, cu care am semnat contracte pe trei ani, ’89-’92, deși în primul sezon eram suspendați, fiindcă orice fotbalist fugar din blocul comunist stătea automat un an pe margine până să reprimească drept de joc. Eu am terminat-o însă cu fotbalul în ’91-’92 și din cauze medicale, și ca urmare a unor neînțelegeri cu clubul”.

SURSA: gsp.ro/gsp-special/

 

The post Un fost jucător de la FCM Bacău, SINGURUL FOTBALIST ROMÂN care A FUGIT de DOUĂ ORI din ȚARĂ, pe timpul lui Ceaușescu.„În Bacău trăiam ca într-o închisoare” appeared first on JurnaldeBacau.ro.

Ne puteti urmări și pe: