Ne puteti urmări și pe:
25 decembrie -Naşterea Domnului-Crăciunul

25 decembrie -Naşterea Domnului-Crăciunul. Pe 25 decembrie (în calendarul gregorian), respectiv 7 ianuarie (în calendarul iulian) celebrăm naşterea Celui aşteptat, Mesia.Fiul lui Dumnezeu devine Fiul al omului, astfel că mare praznic împărătesc sărbătorim (al treilea după Paşti şi Rusalii) prin părăsirea Sa a Cerului şi aflarea de sălaş într-o iesle, El însuşi devenind Cale pentru noi. Sărbătoarea face parte din cele 12 praznice împărătești ale bisericilor de rit bizantin. În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine și o sărbătoare laică, celebrată atât de către creștini cât și de către cei necreștini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moș Crăciun.”

1 144
2 135
25 decembrie -Naşterea Domnului-Crăciunul

       Sărbătoarea Naşterii Domnului (numită în popor Crăciunul), sărbătorită în fiecare an la 25 decembrie, ne aduce vestea venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu făcut om, pentru mântuirea noastră. Naşterea Mântuitorului a avut loc la nouă luni după Întruparea Sa de la Duhul Sfânt, la Buna-Vestire, când Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Gavriil să vestească Fecioarei Maria: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”.Şi, primind ea graiul îngeresc şi zicând: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”, îndată S-a zămislit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, în preacuratul ei pântece. Şi, după nouă luni, s-a dat poruncă de către Cezarul August să se înscrie toată lumea. Iar Iosif, logodnicul şi păzitorul Născătoarei de Dumnezeu, s-a suit la Betleem împreună cu ea, ca să se înscrie.
        Şi, de vreme ce Fecioara urma să nască, neaflând loc de găzduire din pricina mulţimii oamenilor, a intrat într-o peşteră săracă, ce era şi loc de adăpostire turmelor, şi acolo L-a născut fără stricăciune şi fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, L-a înfăşat ca pe un Prunc şi L-a pus în ieslea dobitoacelor pe El, Ziditorul tuturor, Cel ce a venit să ne mântuiască pe toţi de patimile cele dobitoceşti.Acestui Prunc au venit să I se închine păstorii vestiţi de îngeri, apoi şi magii de la Răsărit, aducându-I daruri, ca unui Om şi Dumnezeu. Despre aceşti magi, Scriptura şi Tradiţia ne spun că se afla, pe vremea lui Moise, în pământul perşilor, un vrăjitor numit Valaam, care a prezis multe şi a spus şi acestea: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerii 24, 17).
       Profeţia aceasta a fost lăsată moştenire celorlalţi prezicători, iar ei au făcut-o cunoscută şi înţelepţilor şi împăraţilor din Răsărit. Şi aşa a ajuns prezicerea şi la aceşti trei magi care se uitau pe cer să vadă o astfel de stea. Ei, ca oameni învăţaţi şi astronomi, când au văzut pe cer că o stea nu merge precum celelalte stele, de la răsărit la apus, ci de la miazăzi la miazănoapte, au cunoscut că această stea arată naşterea unui mare împărat.Şi au mers după stea până la Ierusalim şi au întrebat: „«Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut? Că am văzut la răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui». Şi, auzind, împăratul Irod s-a tulburat şi, chemând în ascuns pe magi, le-a spus: «Duceţi-vă şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc; dacă Îl veţi găsi, vestiţi-mă, ca să mă duc şi eu să mă închin Lui»”(Matei 2, 1-3, 7-8).
        Dar Irod spunea aceasta ca să afle unde este Pruncul şi să-L omoare. Şi au plecat magii de la Irod, iar steaua minunată pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor şi a coborât şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi, intrând, au găsit pe Hristos Domnul. Au căzut în genunchi, I s-au închinat şi i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. La porunca îngerului, nu s-au mai dus la Irod, ci s-au întors în ţara lor pe altă cale. Irod, văzând că magii nu l-au ascultat, s-a mâniat foarte tare şi a trimis oştile lui ca să omoare pe copiii din Betleem de la doi ani în jos.Pentru aceasta a fost trimis înger de la Dumnezeu şi a spus lui Iosif: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt (…), fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L ucidă”. Şi Iosif a făcut aşa. A luat pe Pruncul Iisus şi pe Maica Domnului şi s-au dus în Egipt (Matei 2, 13-14).Şi aşa, în tirania lui, Irod, vrând să-L găsească şi să-L omoare pe Pruncul Iisus, s-a făcut ucigaşul a paisprezece mii de prunci nevinovaţi, pe care Biserica îi pomeneşte ca pe cei dintâi mucenici, pe 29 decembrie.
      Pruncul Iisus însă a fost păzit în Egipt până la moartea lui Irod, apoi, prin îndemn de la înger, Iosif s-a întors în pământul lui Israel, dar a mers să locuiască în Nazaret. Acestui Prunc venit spre mântuirea noastră, lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, să ne închinăm şi noi şi să-I aducem ca dar viaţa noastră trăită după sfintele Lui porunci.Crăciunul a început să fie serbat de către creștini pe 25 decembrie, după cel puțin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, începând cu secolul al IV-lea în Vest și începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Inițial, sărbătoarea nașterii lui Hristos era ținută pe 6 ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 d. Hr., la Roma. (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic) serbau aceeași „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez”. Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru nașterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau 6 ianuarie.
       În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor nașteri” din perspectiva bisericii.Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Isus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradițiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Isus.Din motive politice, așa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creștină a considerat copierea sărbătorilor și a riturilor păgâne ca fiind soluția răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic atașate vechilor sărbători și practici rituale păgâne.
      Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică și orientală se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgâni. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstițiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creștin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie și semnificația acestuia la egipteni și la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creștin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care ca și Isus, transforma apa în vin.
      O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii soarelui și alungării iernii (ca și Saturnaliile). Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creștini fac frecvente legături între renașterea soarelui și nașterea lui Hristos.Triburile nord-europene (germanice) celebrau și ele, la aceeași dată, „Iule”, pentru a comemora „renașterea soarelui dătător de lumină și căldură”, de maniera în care și creștinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”.Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa cum în primele reprezentări creștine Iisus avea și el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon cel Mare, erau creștini care afirmau că serbează nu atât nașterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciți, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII).
     Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creștinismului, anume Mitra, avea și el ziua de naștere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult și rit era și foarte asemănător creștinismului, așa cum constata scriitorul creștin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, așa cum va remarca mai târziu și Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum).Sfântul Ciprian a formulat la mijlocul secolului al III-lea: O, ce magică lucrare a Providenței că ziua în care Soarele s-a născut… Hristos și el se naște! Creștinii secolului al III-lea credeau că creația lumii a avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creație prin „întruparea lui Hristos” (concepția), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25 decembrie.Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.
        Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături și măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înțelegem apariția diferitelor mitologii și tradiții culturale. În noaptea solstițiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineața de după solstițiul de iarnă. De la data solstițiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstițiului de iarnă, soarele își oprește coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu își modifică poziția pe orizont. După acest moment soarele își începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui și a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocțiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopții (dată de care se leagă în creștinism sărbătorirea Paștelui).
       O teorie pentru a explica alegerea datei de 25 decembrie pentru celebrarea nașterii lui Iisus este creștinizarea festivalului păgân de la Roma Dies Natalis Solis Invicti care înseamnă „ziua de naștere a Soarelui Necucerit”, un festival inaugurat de împăratul roman Aurelian (270-275), pentru a sărbători zeul soare și a sărbători solstițiul de iarnă, de la 25 decembrie. Conform acestei teorii, în timpul domniei împăratului Constantin, scriitorii creștini au asimilat această sărbătoare ca ziua de naștere a lui Isus, asociind-o cu „Soarele neprihănirii” menționat în Maleahi 4:2 (Sol Iustitiae).O expresie explicită a acestei teorii apare într-o adnotare a datei incerte adăugată unui manuscris a unei lucrări a episcopului sirian din sec. al 12-lea Jacob Bar-Salibi. Scribul care a adăugat adnotarea a scris: „Era un obicei al păgânilor de a sărbători în aceeași zi de 25 decembrie nașterea Soarelui, când se aprindeau lumini în semn de sărbătoare. La aceste solemnități și chefuri luau parte și creștinii. În consecință, când experții bisericii și-au dat seama că creștinii aveau o înclinație pentru acest festival, s-au sfătuit și au făcut în așa fel încât adevărata Naștere a Domnului să fie celebrată în acea zi.” Această idee a devenit populară mai ales în secolele 18 și 19.
       Data din calendarul evreiesc de 14 Nisan a fost considerată a fi cea a creației, precum și a Exodului și deci a Paștelui, iar creștinii au considerat că noua creație, atât moartea lui Isus cât și începutul vieții sale umane, a avut loc pe aceeași dată, pe care unii o consideră 25 martie în calendarul iulian. A fost o credință tradițională evreiască conform căreia oamenii mari trăiesc un număr întreg de ani, fără fracțiuni de an, astfel că Isus a fost considerat a fi fost conceput la 25 martie, și că a murit tot pe 25 martie, dată care a fost calculată pentru a coincide cu 14 Nisan.
         Sextus Julius Africanul (c.160 – c.240) a dat 25 martie ca zi a creației și a concepției lui Isus. În lucrarea sa Adversus Haereses, Irineu (c. 130-202) a identificat concepția lui Iisus la 25 martie și a legat-o de răstignire la momentul echinocțiului, cu nașterea lui Isus la nouă luni de la data de 25 decembrie, la momentul solstițiului. O lucrare anonimă cunoscută sub numele de De Pascha Computus (243) a legat ideea că creația a început la echinocțiul de primăvară, la 25 martie, cu concepția sau nașterea (cuvântul nascor însemna ambele) a lui Isus, la 28 martie, ziua creării soarelui în istorisirile Genezei.
       Crăciunul a fost promovat în Orientul creștin ca parte a renașterii catolicismului după moartea pro-arianului Împăratul Valens în Bătălia de la Adrianopol din 378. Sărbătoarea a fost introdusă la Constantinopol în 379, și în Antiohia în aproximativ 380. Sărbătoarea a dispărut după ce Grigorie din Nazianz a demisionat ca episcop în 381, deși a fost reintrodusă de Ioan Gură de Aur în aproximativ anul 400.
       Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine. În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind-o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa și s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat și i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, și l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, și când a bagat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.
        Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii – câte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani.
       Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele. Totuși, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus, nu erau regi, ci astrologi (numiți pe atunci magi sau vrăjitori) veniți din Est, probabil din zona Babilonului. Încă un aspect ineresant este faptul că nu e menționat nicăieri numărul astrologilor și numărul darurilor, ci doar tipul darurilor: aur, tămâie albă și smirnă. Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării.
       Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în ziua de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.
Surse:

Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010

https://doxologia.ro/nasterea-domnului-craciunul

https://www.cotidianul.ro/nasterea-domnului-craciunul/

https://basilica.ro/%E2%80%A0-nasterea-domnului-craciunul/

https://ziarullumina.ro/documentar/istoria-celei-mai-vechi-sarbatori-crestine

http://www.mitropolia-ardealului.ro/nasterea-domnului-craciunul/

http://www.monitorulcj.ro/actualitate/61687-documentar-nasterea-domnului-craciunul

http://www.romania-actualitati.ro/craciunul_sarbatoarea_nasterii_domnului_iisus_hristos-46787

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

The post 25 decembrie -Naşterea Domnului-Crăciunul appeared first on Jurnal Spiritual.

Ne puteti urmări și pe: