Ne puteti urmări și pe:
S-a întâmplat în 5 decembrie 1974

S-a întâmplat în 5 decembrie 1974: A murit Zaharia Stancu, poet, prozator şi ziarist; membru al Academiei Române, distins cu Premiul Herder în anul 1971. A publicat versuri elegiace (Cântec şoptit, 1970), romane cu implicaţii autobiografice (Desculţ, 1948; Ce mult te-am iubit, 1968), despre viaţa orăşelelor în perioada interbelică (Pădurea nebună, 1963), destinul ţiganilor nomazi (Şatra, 1971). A scris şi proză picarescă (Jocul cu moartea, 1960).

S-a întâmplat în 5 decembrie 1974
0 24
1 27
3 23
4 20
5
6 17
7 15
8 11
9 7
10 6
11 4
12 3
13 3
14 2

       Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, judeţul Teleorman, în Câmpia Dunării. Fiul lui Tudor Stancu Mitroi şi al Mariei (născută Delcea Bratu), ţărani. După absolvirea claselor primare (1915), în satul natal, a fost ucenic la o tăbăcărie, argat, vânzător de ziare. Peregrinări prin Balcani (1917), povestite în romanul Jocul cu moartea, ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele (1918-1920), elev în particular la liceul din Roşiorii de Vede (1920-1922), funcţionar în capitală (1922-1923), unde se şi stabileşte. Bacalaureatei la Piteşti (1928) şi licenţiat în litere şi filosofie, Bucureşti (1933). Debutul publicistic în ziarul „Victoria” din Turnu Măgurele (22 mai 1921) şi în poezie, la „Foaia tinerimii” (15 iunie 1921).
        În proză, debutează în „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” (august 1921), sub pseudonimul literar Ştefan Th. Mitroi. Colaborează asiduu la „Săgetătorul”, „Universul literar” (1920-1921), „Gândirea” (din 1924), pe frontispiciul căreia va figura o vreme ca director, la „Adevărul literar şi artistic” (1922), sub pseudonimul literar Z. Tudor, la „Duminica Universului”, „Viaţa literară”, „Ţara noastră”, „România literară”. Frecventează cenaclurile conduse de Mihail Dragomirescu şi Eugen Lovinescu. În 1925-1926, îşi face stagiul militar. Debut editorial cu volumul Poeme simple(1927), premiat de Societatea Scriitorilor Români. El însuşi un împătimit al publicisticii, scoate revista lunară de critică şi artă „Azi” (1932-1940), ziarul „Credinţa” (1934), şi, împreună cu C. Clonaru, „Lumea românească” (1937-1939); în 1940, conduce „Revista română”.
      Volumul de poezii, „tălmăcirile” din Esenin, Antologia poeţilor tineri (1934) fac din Stancu un scriitor de primă linie, angajat total în mişcarea literară a vremii. Pamfletarul virulent nu se dezminte în romanele Taifunul (1937) şi Oameni cu joben (1941), scrieri fără importanţă artistică. Alte plachete de poezii: Albe (1937), Clopotul de aur (1939), Pomul roşu (1940), Iarba fiarelor (1941), Anii de fum(1944). Pentru atitudinea antifascistă este internat în lagărul de la Târgu Jiu (inspirându-i volumul Zile de lagăr, 1945). Succes neaşteptat cu romanul Desculţ (1948), publicat mai întâi sub formă de foileton în „Contemporanul”; în numai două decenii, ciclul epic al lui Darie proliferează într-un număr impresionant de volume, unele ratate, de la Dulăii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968).
      Premiul de Stat pentru roman în 1952. În toţi aceşti ani, publicistica devine sporadică şi festivă. Mai colaborează la: „Cuvântul literar şi artistic” (1924-1925), „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Igaz Szo”, „Neue Literatur”, „Presa noastră”, „Revue Roumaine”, „Steaua”, „Utunk”, „Viaţa românească”, „Cuvântul”, „România nouă”, „Tempo” (1936), „Ultima oră” (1945) etc. Opera scriitorului, în special a prozatorului, a fost tradusă în toate limbile importante ale globului, iar după unele cărţi ale sale s-au realizat şi filme. Inconformistul aprig de odinioară găseşte resurse de adaptare şi implicare în noile realităţi sociale de după război: director al Teatrului Naţional, director de reviste literare; ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1947) şi, în 1966, al Uniunii Scriitorilor (reales în 1968 şi 1972); academician din 1955; cunoaşte în scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor român înrolat, în acea vreme. A mai semnat: Z.S., Z.T.S., Zah. t.s., Zaharia St., Zaharia Th. Stancu, Zaharia Tudor.
        Revenirea la poezie în ultimii ani de viaţă (Cântec şoptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu lună,1973) precizează scrisul ciclic al unei opere întinse şi inegale, dar unitare, alimentată de biografia spectaculoasă a autorului şi mai ales de o inepuizabilă energie de a scrie. Laureat al Premiului „Herder” (1971), Stancu rămâne şi după moarte un scriitor controversat. Poate că nici nu mai este citit: o bună parte din scrierile sale s-au perimat, iar altele n-au inspirat încredere nici în timpul vieţii. Talentul şi îndeosebi uşurinţa de a scrie i-au întins capcane pe care n-a ştiut întotdeauna să le evite; s-a lăsat furat de primul impuls, de spontaneitate.Totuşi, opera lui Stancu, oricât de inegală şi plină de inconsecvenţe, impune prin cantitate şi prin originalitatea filonului biografic, care-l singularizează.
       Dacă romanele, începând cu Desculţ, i-au adus lui Stancu un solid prestigiu de prozator, întâia şi ultima vocaţie rămâne poezia.Registrul liric poate să fie minor, dar nu culpabilizează câtuşi de puţin. Imagini de un delicat fior bucolic sunt extrase din senzaţiile puternice, aspre, ale copilăriei şi adolescenţei. Deşi presupun o respiraţie abruptă, sacadată, „poemele simple” ne relevă un poet viguros al sevelor amare ale pământului, al dragostei „pom roşu”, al înfrăţirii cu natura şi elementele. Îl inspiră mai ales priveliştile câmpeneşti, adunând în fiecare vers o explozie de lumină şi miresme de ierburi crude, care excită simţurile. În ungherul cel mai ascuns, intim, erotica frustă reînvie gingăşii uitate. Solidar cu lumea din care provine, Stancu ar fi putut spune şi el asemeni lui Esenin: „Sunt ultimul poet al satului”. E mai puţin derutat însă ca acesta, fiind de fapt, structural, un exaltat, iar încrederea în poezie e totală. O consideră o „iarbă a fiarelor”, puterea ei fiind aceea a farmecului. Dar, deşi senine, extatice, versurile sunt în substanţa lor triste. Un sentiment provocator al singurătăţii emană nu din izolare, ci din firea de răzvrătit, de om al contrastelor, deschis cu timpul spre politic şi istorie.
      Desculţ e un roman liric, o frescă autobiografică extinsă la medii sociale diverse, cu predilecţie la satul de câmpie de la începutul secolului. Cel care îşi aminteşte este Darie, un alter-ego al autorului. Această scindare nu complică deloc naraţiunea, fiindcă nu se respectă nici o convenţie literară. Prozatorul este la fel de frust ca poetul, n-are vreo preocupare cât de vagă de compoziţie şi mizează totul pe autenticitate, adică pe argumentul vieţii, nu pe artă („literatură”). Lirismul nu face decât să accentueze trăsăturile dure ale tabloului şi atmosfera de coşmar. Îi este propriu lui Stancu un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. Convingător e Darie şi ca picaro al mediului citadin, unde e ucenic tăbăcar, băiat de prăvălie la un magazin de pompe funebre şi vânzător într-o băcănie. Amestecul violent de tragic şi comic, umorul aprig născut din caractere dârze, inflexibile, singularizează şi mai mult această scriere. Totul e zugrăvit în culori tari, până şi peisajul câmpiei; florile de salcâm, de exemplu, nu toropesc simţurile cu mirosul lor extatic, ci astâmpără prozaic foamea.
        George Călinescu detecta „un realism de pictor spaniol” şi vedea în acest roman o carte „surprinzător de vie, deşi ea nu urmează regulile obişnuite ale genului”. Darie e mai mult o voce şi mai puţin o conştiinţă. El nu numai că toate le ştie, dar toate i se şi întâmplă. Este uimitor cât de multe i se întâmplă acestui personaj, în fond… prea livresc. Cu adevărat o conştiinţă e autorul, dar una refulată, neputându-se niciodată desubiectiviza în întregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasă ca să n-o atribuim tot autorului. Sunt vădite şarja, umoarea pamfletară şi îndârjirea stilistică. Popa din sat e „boaita neagră”, merge des în crâşmă, are copii tâmpiţi, pe care-i trece clasa cu plocoane, aduce acasă de la biserică colacii cu căruţa şi-i dă la vite, nu la săraci, iar după înfrângerea răscoalei el este acela care face lista vinovaţilor; un personaj de-a dreptul odios. Parcă ne aflăm pe altă lume. Nu mai puţin fabuloasă, în acelaşi registru epic de basm negativ, este şi biografia lui Darie.
        De fapt, tot ce se întâmplă în Desculţ contrariază copilăria; pornirea firească spre joc se confruntă neverosimil cu teroarea foamei. În schimb, palide sunt amintirile de şcolar. Cu toate că metoda de investigaţie a tabloului social este formal introspecţia, ce aparţine numai lui Darie se uită cel mai repede. Începutul romanului este un strigăt: „Tudoreee… deschide poarta!…”. Citite însă mai atent, primele capitole sunt în realitate pline de clişee sămănătoriste, pentru a se insinua apoi din ce în ce mai puternic tema foamei. Rezultă, în totul, epopeea unei comunităţi dezumanizate de foame – obsesia naţională a unui popor de ţărani. Totul pare inventat, totul pare rupt din realitate. Este echivocul permanent dintre rememorare şi ficţiune, dintre enorm şi enormitate. Brunea-Fox considera această carte „un document antropometric al vieţii rurale”.
       Ciclul lui Darie continuă prin Jocul cu moartea (1962), romanul cel mai curat epic al lui Stancu. Se povesteşte „călătoria silită” a lui Darie prin Balcani, însoţit de un personaj misterios, Diplomatul. Cei doi rătăcesc prin sate macedonene şi bulgare, până ce un român de dincolo îi trece Dunărea şi ajung din nou în Bucureşti. Parcurg deci un itinerar simbolic, în cerc. Numai foamea aminteşte de Desculţ. O peripeţie ruptă parcă din basm e lupta lui Darie cu un şarpe („un şarpe ciudat, ca de pe alt tărâm”). Alături de legătura secretă dintre viciu şi inocenţă (Eugen Simion), jocul atât de periculos cu moartea îl maturizează deplin pe adolescentul Darie. Acesta nu mai e un simplu martor infirm, o mică vietate sălbatică în conflict cu mediul, ci un picaro adevărat, un aventurier al conştiinţei. Ciclul epic început cu Desculţ se încheie cu Ce mult te-am iubit, prilejuit de înmormântarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de „bocet metafizic”. Ambiţii exagerate de cronică social-politică manifestă Stancu în Rădăcinile sunt amare (2.100 de pagini şi în jur de 500 de personaje), un memorial invers, apărut ca foileton săptămânal în „Gazeta literară” (1958). Cele cinci volume formează evident un roman fluviu, dar din fericire autorul a renunţat să-l mai continue. Nu mai apare Darie, ci povesteşte direct autorul tot faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifică realitatea, iar pe de altă parte face imposibilă orice mediere simbolică a evenimentului brut.
        Primele două volume au fost rescrise în trilogia Vântul şi ploaia (1969), avându-l în centrul acţiunii pe comunistul Licu Oroş, în timpul evenimentelor politice culminând cu alegerile din 1946; un eşec şi acesta, asemeni întregului ciclu al Rădăcinilor…, din care s-a mai desprins Pădurea nebună, roman remarcabil ca şi Jocul cu moartea; un poem de dragoste şi al câmpiei scitice. Ultimul roman, Şatra(1968) este independent de celelalte. Autorul evocă, cu un ochi atent îndeosebi la pitoresc, suferinţele în vreme de război ale unei comunităţi de ţigani mutate în Transnistria. Un fior tragic autentic însufleţeşte întreaga poveste. Cu toate denivelările sugerate, proza lui Stancu izbuteşte să ne emoţioneze şi astăzi, unele cărţi sunt de neuitat. Puţini prozatori români au mai reuşit ca experienţa lor de viaţă, transpusă epic, să concureze imaginaţia, s-o întreacă chiar. A încetat din viață în 1974, la vârsta de 72 de ani.

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/zaharia-stancu/index.php

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_zaharia_stancu.htm

https://serialreaders.com/2469-biografie-zaharia-stancu.html

https://www.ro.biography.name/industriasi/157-scotia-uk/157-zaharia-stancu-1902-1974

https://www.artline.ro/Zaharia-Stancu-29521-1-n.html

http://www.viatasiopera.ro/zaharia-stancu/biografie.html

https://mariromaniailiteraturii.weebly.com/zaharia-stancu.html

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

The post S-a întâmplat în 5 decembrie 1974 appeared first on Jurnal Spiritual.

Ne puteti urmări și pe: