Ne puteti urmări și pe:
                    CASA DIN AMINTIRI
sau Paşii unui fost grănicer, prin Obcina Mare

Canicula pârjolise vârful ierbii. Vitele rumegau sub umbrarele brazilor, ferindu-se ba de soarele dogoritor, ba de muştele ce le chinuiau amarnic. Pe vârful Bobeicii timpul stătea agăţat de crengile tinerilor molizi iar liniştea se opri gâfâind sub pleoapa miezului de zi.
Mă oprii la un izvor implorându-l să fie îngăduitor şi darnic cu un biet călător, istovit după atâta praf şi drum. Canicula se instalase brusc după ce în urmă cu trei zile o vijelie măturase din cale-i pomi, acoperişurile unor case mai vechi, făcând pagubă printre gospodăriile lipite de trupul abrupt al munţilor. Eram în tura liberă şi-mi propusesem să bat cu picioarele drumul pietros din Izvoarele Sucevei până după Bobeica până la Pârâul Negru, aproximativ 12 kilometri.
Un câine din rasa ciobănesc bucovinean coborât de la vreo stână, mă pândea de după un buştean, aşteptându-şi rândul la izvorul dătător de noi forţe.
Vârful Zubriu aruncase, împins de forţa dezlănţuită a naturii, cu bucăţi de piatră, buşteni în căsuţele pe care odinioară le păzise de atâtea şi atâtea neprevăzuturi. Acum cei câţiva oameni răvăşiţi de durere se simţeau trădaţi şi priveau cu mânie spre vârful muntelui, în adâncul căruia, se zice, s-ar afla comori vechi, nepreţuite.
Patrulele noastre de cercetare, călărind focoasele ATV-uri, făcură o evaluare sumară a situaţiei, din punct de vedere al practicalităţii comunicaţiilor spre frontieră şi raportară totul la Sector. Sătenii degajară de crengi, buşteni drumul spre Cîrlibaba şi cel ce duce spre Vârful Baranova. Acum se putea circula în voie însă şoferii trebuie să fie atenţi la pietrele şi copacii rupţi de furtună care oricând ar fi putut cade în drum.
Aveam de gând să ajung cât mai repede la Podul Negru şi să-mi pun trupul la adăpostul umbrei ca după un timp de odihnă să mă întorc la Izvoarele Sucevei. Din surse neoficiale am aflat că acel loc se numeşte astfel pentru că în timpul Marelui Război ( Întâi Mondial), exista acolo un pod vopsit în negru şi din acel loc se dirijau trupele imperiale: în stânga spre Cîrlibaba şi mai apoi spre Ciocăneşti sau Pasul Prislop iar în dreapta spre Vârful Baranova pentru trupele ce veneau dinspre Brodina ori Moldova Suliţa.
Cu cât mă apropiam mai mult de obiectiv cu atât mai bine desluşeam silueta unui om ce sta chircit la umbra unui brad bătrân. L-am recunoscut pe dată, era moş Adam. ,, – Bună ziua moş Adame!,,. ,, – Să trăieşti dragul meu,,. Bătrânul părea că avea ochii plânşi şi oarecum ruşinat de prezenţa mea încerca să-mi evite privirea, uitându-se în pământ, adânc de tot. ,, – Ce vânt vă aduce la ora asta fierbinte, prin locurile astea?,, îl întreb. Ridică ochii, cu greu din pământ şi fixându-şi privirea undeva pe drum de parcă ar fi aşteptat pe cineva îmi răspunde: ,, – Păi cum să-ţi spun?…Am ieşit să mă plimb, să iau aer, să mai uit de necazuri,,. Brusc schimbă registrul. ,, – Ne bate Dumnezeu căci suntem răi. Nu ne mai suportă, suntem nedrepţi şi uităm care e menirea noastră în astă lume,,.
Pe când, la Bobeica funcţiona pichetul de grăniceri, populaţia din această localitate se simţea protejată de hoţii de vite, cai sau odată cu venirea sezonului rece, de lupii flămânzi ce coborau cu ochii lor de jar, până spre gardurile gospodarilor. Moş Adam îşi avea casa chiar lângă pichet astfel că de-a lungul timpului mulţi ofiţeri, subofiţeri, militari angajaţi pe bază de contract au locuit la el în gazdă. Printre cei care i-au cunoscut ospitalitatea se numără şi subsemnatul, pe atunci sergent angajat, undeva la finele anilor ’90. Împreună cu soţia lui, tanti Maria, trebăluiau cât era ziua de lungă ba la fân, ba în grajd scoţând gunoiul pe care îl împrăştiau pe câmp. Când se odihneau priveau la Cer, rugându-se în gând fără a face gălăgie. Venind din lungile misiuni, găseam focul făcut în odaia curată, mirosind a busuioc iar pe masă găseam o cană cu lapte fierbinte ceea ce mă făcea să nu mă simt un străin. Uneori ne întâlneam în mica lor curte şi aşezându-ne pe câte un butuc povesteam despre istoria şi geografia zonei, despre ultimele ştiri de pe mapamond ori ne trezeam că recitam din versurile marilor clasici români. Erau oameni simpli dar culţi. Cine mă poate acuza că îndrăgesc Bobeica şi pe oamenii ei mai mult ca orice altă zonă?, doar sufletu-mi e răspunzător pentru asta.
Moş Adam mă întrebă, brusc: ,, -Dar tu ce faci pe aici domnule drag?,,. Nu ştiam ce să-i răspund. Îmi venea să-i mângâi obrajii atinşi de trecerea vremii, îmi venea să-i mângâi sufletul. ,, – Eu tot ca şi dumneavoastră, am ieşit să iau aer, să-mi umplu inima de parfumul cetinii, de înalt. Până diseară sunt liber, abia la noapte voi începe serviciul ,,. L-am întrebat ce-i mai face soţia, cum se mai simte. Pe dată l-a podidit plânsul nemaiputând să-şi ascundă durerea. După un timp începu să-mi povestească o istorioară tristă. ,, Copiii noştri ne băteau la cap de vreo doi-trei ani, să vindem casa şi să ne mutăm la ei. Că nu mai are rost la vârsta asta, la peste 70 de ani ai noştri să mai creştem animale, să nu ne mai spetim deasupra fîneţei. Am stat de vorbă cu Maria şi am hotărât să vindem căsuţa şi să ne mutăm la fată, la Cîmpulung (Moldovenesc),,. Lacrimile îi inundară din nou ochii mici, care semănau izbitor de bine, acum cu cei ai bunicului meu, după mamă. ,, Am vândut casa şi ne-am mutat cu bruma de lucruri la fată, la oraş. Domnul meu, cu fiecare zi care trecea parcă pereţii apartamentului ne strângeau ca nişte chingi. După vreo săptămână, nopţile deveniseră un chin. Îmi visam, părinţii, străbunii, cum plâng şi se tânguie după casa vândută. Nu mai suportam . Îmi era dor să iau coasa în mâini şi să trag câteva brazde bune, ca odinioară, îmi era dor să iau o mână de iarbă şi să şterg crupa vitelor. Îmi lipsea tare mirosul fânului cosit, gustul laptelui crud muls dis-de-dimineaţă. Deşi fata, ginerele se purtau frumos cu noi, eu şi băbuţa muream încetul cu încetul între betoanele apartamentului şi al oraşului. Am încercat să vorbim cu persoana căreia îi vândusem casa, să facă cumva să ne-o vândă din nou. Nu s-a mai putut. Ne-am întors, într-o sâmbătă dimineaţă, la Bobeica, cu feţele luminoase. Acum locuim într-o bucătărioară la un creştin din sat. Din când în când mai trec pe lângă căsuţă, îi mângâi lemnul vechi al gardului şi plec repede de acolo să nu fiu văzut şi acuzat de cine ştie ce lucruri…
Mi-am adus aminte de versurile unui trist cântec : Casa părintească, nu se vinde.
,, Lumea s-a înrăit, peste poate, continuă bătrânul. Înainte, oamenii aveau chipul siluit de griji şi munca în pădure pe ger şi vânt aveau însă sufletul curat, astăzi e invers au chipurile luminoase însă negre li-s inimile. Timpul ne schimbă, domnul meu. Se uită din nou în ochii mei şi reia. Ce bine era când vă ştiam acolo, îmbrăcaţi în culoarea molidului tânăr, păzind graniţa dar şi amintirile şi pământul bunilor noştri. Dimineaţa mă trezeam pe la ceasurile cinci şi după ce terminam treaba prin grajd, pe la şase şi ceva vă vedeam echipaţi cu foaia de cort, bidonaşul cu apă, arma în spate. Vă petreceam cu privirea cum urcaţi înspre Doscina şi vă pierdeaţi apoi pe sub coroana brazilor. Mai plecau şi câinii Panţâru şi Bonada, cu voi…Doamne, ce mult parca a trecut de atunci….”.
– Moş Adam, se face târziu, îl trezesc pe om din visare, mergem?.
– Domnule, nu te supăra. Mai stau preţ de un ceas. Tu mergi şi te odihneşte diseară te vei întâlni iar cu Ţara. Eu rămân să-mi fac curat în suflet, să fac curat în casa din amintiri.
L-am lăsat acolo, aşa cum îl găsisem, chircit şi rezemat de miezul fierbinte de zi.

Mereu, când trec pe lângă Casa din Amintiri, cum a botezat-o Moş Adam, le spun colegilor mai tineri că pichetul de grăniceri are cu cine sta acum la taifas, cu căsuţa lui Moş Adam, Noi aşa o ştim. Stau de vorbă despre istorie, despre grăniceri. Îi mai ţine minte cineva pe grăniceri?

Iulian Iustin Melinte, Jurnal de Rădăuţi

The post Casa din amintiri sau Paşii unui fost grănicer, prin Obcina Mare appeared first on JurnaldeRadauti.ro.

Ne puteti urmări și pe: